Fiecare război european în care a fost implicată Marea Britanie și-a avut originea în jumătatea de est a continentului. De la Războiul de independență al Greciei din anii 1820 până la Războiul Crimeii din anii 1850 și la cele două Războaie Mondiale – începând cu bombardarea Belgradului de către Austro-Ungaria, la sfârșitul lunii iulie 1914, și cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă, în septembrie 1939, – până la bosniaci și la războaiele din Kosovo din anii 1990, o regulă de fier a istoriei britanice moderne a fost aceea că mereu crizele militare din Europa vin asupra noastră din aceste țări estice „despre care știm puține lucruri”.

Politica britanică în regiunea de dincolo de Cortina de Fier, precum și discuțiile publice despre Europa de Est s-au concentrat, în principal, asupra Poloniei și a țărilor baltice. Aici au fost dislocate trupe britanice. Dar această focalizare nordică riscă o lipsă de apreciere a pericolelor existente mai spre sud.

Cum atenția s-a îndreptat, în mare parte, spre țările baltice – aproape în toate simulările sau evaluările militare majore începând din 2014 estimându-se că acolo ar putea începe un război fierbinte cu Rusia, regiunea Mării Negre a fost mult mai puțin discutată. Aceasta cu toate că aici s-a purtat orice bătălie rusească, de fapt, se arată într-o analiză a publicației The Spectator.

Aceste lupte includ Cecenia (anii 1990), Georgia (2008), Crimeea și Donbasul (2014-15), iar acum atacul total al lui Putin asupra Ucrainei. Bazele Rusiei de la Marea Neagră – în special Sevastopol – au acționat ca punct de plecare și sursă de aprovizionare pentru operațiunile sale militare din Siria. În timp ce planificatorii NATO s-au concentrat, în primul rând, pe Suwalki Gap, Moscova a marcat, de multă vreme, „direcția strategică de sud” – inclusiv Balcanii – în activitățile sale militare.

Este timpul ca Occidentul să se trezească la realitățile strategice complete ale regiunii Mării Negre și să recunoască faptul că aici, nu în țările baltice, se va decide lupta pe termen lung împotriva expansionismului Rusiei. Indiferent de rezultatul războiului din Ucraina, țări precum România sau Moldova sunt acum potențiale puncte fierbinți în noul peisaj de securitate al Europei de Est.

Rusia ar putea exploata vulnerabilitățile locale

Există mai multe moduri în care Rusia ar putea exploata complexitățile și vulnerabilitățile locale, pentru a declanșa noi crize militare ce ar putea târî NATO într-un conflict. Măsurând peste 380 de mile, granița României cu Ucraina este cea mai lungă dintre toate granițele țărilor NATO. Insula Șerpilor, ocupată de trupele rusești în primele zile ale războiului, se află la numai 48 de mile distanță de orașul de coastă românesc Sulina.

Crimeea, ticsită cu rachetele, navele și avioanele de război ale Moscovei, se află la aproximativ 250 de mile spre est - la mai puțin de o jumătate de oră de zbor pentru bombardierele rusești Sukhoi Su-34. Rușii pot lovi Constanța, cel mai mare port al României și, totodată, al NATO la Marea Neagră, direct din Crimeea, cu rachete Iskander.

Odată cu invadarea Ucrainei și cu trupele rusești făcând presiuni asupra orașului Nikolaiev, sperând să ajungă la Odesa, situația militară a României s-a transformat mai mult decât cea a oricărei alte națiuni aliate. Tabloul maritim s-a înrăutățit categoric, odată ce Marina rusă a preluat controlul asupra apelor din partea nordică a Mării Negre, după ce a distrus forțele navale ucrainene, în prima fază a războiului.

Cât de expusă este România în fața Rusiei

Acest lucru contează foarte mult pentru ceea ce rușii ar putea plănui să realizeze în Budjak, zona din Ucraina care se întinde la sud de Odesa și se învecinează cu România, Moldova și Transnistria. În ultima săptămână, Flota rusă a Mării Negre a bombardat orașe de coastă ca Zatoka și Bilenke, care se află pe singura rută terestră directă dinspre România spre Odesa. (Dacă este folosită în acest scop, aceasta ar fi, de asemenea, cea mai scurtă rută de aprovizionare directă către o zonă de operațiuni din Ucraina, cu o lungime de numai 186 de mile.)

Drumul alternativ trece prin punctul sudic al Transnistriei, care găzduiește „pacificatori” ruși încă din anii 1990. Rusia ar putea foarte bine să încerce un asalt în Budjak, încercând să desprindă sudul Ucrainei de România și să se conecteze cu contingentul său transnistrean. Toate acestea servesc ca o aducere aminte cu privire la cât de aproape este România de conflict – și, prin urmare, cât de expusă a devenit poziția sa pe harta militară a NATO.

Perspectiva de a avea trupe rusești staționate din nou la frontierele sale – și mai ales lângă Delta Dunării – a fost cel mai întunecat coșmar al României, de când Armata Roșie a părăsit țara, în 1958, după 14 ani de ocupație.

Dacă Odesa va cădea, în cele din urmă, Rusia nu va finaliza doar cucerirea întregului litoral al Ucrainei. De asemenea, va obține un pod terestru către Transnistria, „republica” nerecunoscută care s-a desprins de Moldova în anii 1990, când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, și care a rămas într-un conflict înghețat de atunci.

După Ucraina urmează Moldova

Cu trupele obișnuite rusești defilând apoi în Transnistria, este cu totul posibil ca Moscova să încerce să reia scenariul din Donbas în Moldova. Autoritățile transnistrene ar face presiuni asupra guvernului moldovean ca să accepte federalizarea țării – lucru pe care l-au urmărit de mult timp – sub amenințarea armelor (rusești). Moldovei i-ar fi imposibil să se opună singură unui astfel de acord de tip Minsk II, având în vedere forțele sale armate reduse. Acest lucru ar lăsa Transnistria controlată de ruși, cu drept de veto asupra afacerilor moldovenești, punând cu siguranță capăt aspirațiilor țării la UE.

Un astfel de scenariu ar deschide dileme uriașe pentru NATO, având în vedere că Moldova este țara-soră a României, cele două fiind separate în 1945 de către Stalin. Bucureștiului și celorlalte capitale din NATO le-ar fi greu să privească pasiv cum ultima țară democratică, integră și liberă, aflată între Rusia și NATO, s-ar prăbuși sub presiunea Kremlinului. Ce-ar fi dacă Moldova – care este neutră potrivit Constituției sale – ar cere o misiune internațională de „menținere a păcii”, care să fie dislocată la granița sa de est, de exemplu?

Moldova ar putea cere unirea cu România

O altă „soluție” de urgență pentru o astfel de situație, deja discutată în unele părți, ar fi ca Moldova să recunoască independența Transnistrei și apoi să ceară reunificarea cu România, devenind astfel, peste noapte, un teritoriu NATO. Probabil că nimic din toate acestea nu se va întâmpla, dar oferă o idee despre dilemelor foarte reale – și despre pericolul clar și prezent – cu care se confruntă factorii de decizie locali și, într-adevăr, alianța în ansamblu, în timp ce sunt analizate consecințele potențialei înaintări militare a Rusiei în Ucraina.

Consolidarea și unificarea flancului estic al NATO este acum prioritate strategică zero. Acest lucru necesită o decizie politică în capitalele occidentale, pentru a acorda o pondere egală ambelor capete ale frontului dintre țările baltice și Marea Neagră.

În termeni militari, flancul estic al NATO a fost dezechilibrat din punctul de vedere al concepției de la Summitul Alianței din 2016, de la Varșovia, care a stabilit o „prezență avansată sporită” în Letonia, Lituania, Estonia, Polonia și la Marea Baltică; și o „prezență avansată personalizată” mult mai slabă în România și la Marea Neagră (care este acum actualizată în grabă, ca răspuns la război). Este posibil ca acesta din urmă să fi contribuit la eșecul NATO în descurajarea invaziei ruse.

Politica externă modestă a României

Un alt factor de complicare a fost faptul că România se află pe o „linie” organizațională sau la granița dintre comenzile operaționale ale NATO din Europa de Nord și cele din Sud. Împreună cu regiunea Mării Negre, se încadrează în zona de responsabilitate a Comandamentului Forțelor Comune ale NATO de la Napoli, care este în mare parte un comandament maritim.

Cu toate acestea, principala problemă militară a României în raport cu Rusia este în plan terestru, nu în cel maritim, așa cum se transmite uneori, în mod eronat, printr-un accent excesiv asupra Mării Negre.

Pentru a înrăutăți lucrurile, rețeaua de relații – între oficiali, politicieni, experți, oameni de afaceri – și interese și legături reciproce dintre statele vest-europene și cele baltice, inclusiv Polonia, nu are un echivalent real în jurul Mării Negre.

Acest lucru reflectă, în mare parte, un eșec din partea țărilor regionale, în special a României și a Moldovei, de a căuta un profil mai înalt în geopolitica Europei. În general, au optat în schimb pentru o politică externă modestă, lipsită de imaginație. Adesea din lipsă de viziune, dar și din îngrijorare cu privire la posibilele reacții rusești.

Turcia ar fi trebuit să fie un partener important, dar complexitatea propriei politici a Ankarei față de Rusia și față de Occident au lucrat, de asemenea, împotriva construirii unei politici coerente aliate în regiunea Mării Negre.

Marea Britanie ar putea juca un rol important în zonă

Toate acestea trebuie să se schimbe, dacă Occidentul dorește să securizeze în mod corespunzător această zonă și să descurajeze alte agresiuni rusești, în special împotriva Moldovei, care este ținta cea mai vulnerabilă. Pe lângă ceea ce poate face NATO prin intermediul noilor implementări, politici și mesaje strategice ale aliaților, există un rol politic și economic esențial pe care națiunile lider ca Marea Britanie îl pot juca în integrarea mai strânsă a acestor țări în cadrele, dialogurile și relațiile care s-au dezvoltat în spațiul baltic.

Această activitate de „conectivitate” va trebui, de asemenea, să valorifice inițiative regionale mai largi, cum ar fi Inițiativa celor Trei Mări, care cuprinde și Balcanii. Marea Britanie își intensifică deja eforturile în acest sens, odată cu numirea de către premier a mareșalului Stuart Peach, ca trimis special al Regatului Unit în Balcani.

Aceasta este o mișcare inteligentă, care demonstrează un nivel diferit de intenție britanică în regiune, având în vedere că Peach a fost șef al Statului Major al Apărării și tocmai și-a încheiat mandatul de președinte al Comitetului militar al NATO.

Influențele britanice în România

De la începutul războiului, România a primit vizite ale unor personalități militare de vârf din Marea Britanie, inclusiv șeful Statului Major al Apărării britanic, amiralul Sir Tony Radakin, și șeful Statului Major General, generalul Sir Mark Carleton-Smith. Secretarul Apărării, Ben Wallace, va călători și el în această țară, în viitorul apropiat.

Această concentrare intensificată a Marii Britanii asupra României ca bastion cheie al NATO în regiune nu ar trebui să rămână circumstanțială: ar trebui să se transforme într-un angajament mai susținut la nivelurile oficiale superioare.

Marea Britanie trebuie să dezvolte o politică pentru Europa de Est, care să cuprindă întreaga regiune – de la Marea Baltică, până la Marea Neagră – în ansamblu. Având în vedere ceea ce știm despre capacitatea istorică a acestor țări de a ne atrage în războaiele lor, stabilizarea acestei părți a lumii merită toată atenția și toate resursele de care dispunem.