Pandemia de coronavirus nu este singura cu care s-a confruntat România de-a lungul vremii. În ultimele două secole, de la începutul anilor 1800, țara noastră a fost lovită și de alte nenorociri, cel puțin la fel de grave, precum ciuma, holera sau tifosul.
În trecut, populația României s-a confruntat cu epidemii la fel de groaznice precum cea provocată de coronavirus. Autoritățile au fost prinse nepregătite, iar condițiile de igienă precare, lipsa cunoștințelor medicale sau măsurile ineficiente au dus la numeroase decese în rândul populației.
Numeroase localități, între care și Bucureștiul au fost aproape depopulate din cauza acestor nenorociri care s-au repetat de-a lungul ultimelor secole.
Ciuma lui Caragea
În luna decembrie 1812, în Țara Românească izbucnea una dintre cele mai devastatoare epidemii de ciumă bubonică. A rămas în istorie după numele domnitorului care se afla, la vremea respectivă, la conducerea statului, Ioan Caragea Vodă – „ciuma lui Caragea”. Cei care au răspândit boala, se presupune, ar fi fost câțiva membri ai anturajului voievodului, care ar fi adus-o din Imperiul Otoman. Epidemia a fost foarte violentă, numărul morților înregistrați zilnic fiind de aproximativ 300.
Epidemia a scăpat de sub control şi s-a răspândit cu rapiditate, mai ales în mahalale, unde era o aglomerație foarte mare de oameni și locuințe.
„Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într‑o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort”, scria Ion Ghica, fostul om politic.
Caragea Vodă a fugit încă de la începutul epidemiei, astfel că haosul s-a instalat rapid. În lipsa unor leacuri și recomandări oficiale, oamenii au început să se trateze după ureche, cu leacuri băbești și, mai ales, alcool. În lipsa autorității, Bucureștiul a căzut pe mâna tâlharilor, iar violurile, furturile și omorurile au crescut într-un ritm amețitor.
Nenorocirile cauzate de ciumă
Abia după un an de la izbucnirea epidemiei, Caragea a dispus evacuarea orașului, însă numărul victimelor ajunsese deja la aproape 90.000. Cei angajați să ridice morții de ciumă și să se ocupe de înmormântări nu mai țineau cont de nimic. Se spune că îngropau bolnavii sau muribunzii la un loc cu cadavrele.
„Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, şaluri făra ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. (..)
Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor (...)
Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile. Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi vii în câmp, fără aşternut, fără acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor”, a mai relatat Ion Ghica.
Epidemiile de holeră din România
După ciuma lui Caragea a urmat holera, o boală infecţioasă mortală care a lovit România în mai multe valuri. Principala cauză a fost lipsa igienei din localități și apa infestată, de dejecțiile din canalizări. Boala este provocată de virbionul holeric și se localizează în intestinul subţire. Aceasta se manifestă prin diaree gravă, vomă, febră, erupţii care duc, în cele din urmă, la deshidratare și la moarte.
Prima epidemie de holeră a izbucnit în anul 1831, la Iași, fiind extrem de contagioasă şi provocând mii de de decese. Peste 5.000 de oameni au murit la Iaşi până când boala s-a extins și în Țara Românească. În total în cele două Principate s-au îmbolnăvit peste 30.000 de oameni.
A doua epidemie de holeră a izbucnit în perioada 1847-1848, fiind adusă de un vas turcesc, ancorat la Galaţi.
A treia epidemie a lovit în anul 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, în taberele militare. De această dată, medicii au încercat să i-a măsuri pentru combaterea epidemiei. Doctorul Ioan Cantacuzino a descoperit un vaccin antiholeric şi i-a vaccinat pe soldaţii implicați în campania din Bulgaria.
Au urmat şi alte epidemii în anii 50 şi 70, la Sulina, în timpul comunismului. Boala a fost ținută la secret de autorităţi, dar a făcut mult mai puţine victime. Ultima epidemie de holeră a avut loc în 1990-1991, tot la Sulina, iar cauza a fost apa infestată de la bloc.
Tifosul care a decimat populația
Epidemia de tifos exantematic a izbucnit în timpul primului război mondial, cu prilejul retragerii autorităților, la Iași, pe fondul mizeriei şi malnutriţiei. Boala a debutat în 1914, în Serbia, și s-a extins cu repeziciune pe tot frontul de est, ajungând și la noi, în 1916.
Invadată de armatele germane, bulgare, turcești și austro-ungare, armata română s-a retras, împreună cu 1.5 milioane de refugiaţi plus 20.000 de răniţi şi bolnavi în Moldova. Fără mâncare, medicamente, apă potabilă şi cu locuinţe improvizate, tifosul a lovit violent în populație. Au murit peste 300.000 de oameni, printre care şi 250 de medici care îngrijeau pacienţii.
Doar intervenţia medicului Cantacuzino în Primul Război Mondial a limitat catastrofa. Tifosul este o boală infecţioasă, foarte contagioasă transmisă la om, de la păduchi. Se manifesta prin febră foarte mare, delir, erupţii cutanate dar şi cu tulburări nervoase şi circulatorii.