Se pare că sînt trei tipuri de discursuri posibile despre artă.
Primul, este acela în care cel care vorbește mărturisește ce a simțit el însuși cînd a luat contact cu produsul artistic – e un discurs autoreferențial, ca și cum lacul ar vorbi despre propriile-i unde și nu despre piatra care a căzut în el. Este cel mai răspîndit mod de a vorbi despre artă, este și cel mai natural pentru că e spontan, onest și pur subiectiv. Este discursul care arată adevărul spectatorului. Rîdeam acum vreo doi ani de acea vedetă a revistelor lucioase care, după un concert Radu Lupu, a mărturisit că i-a plăcut enorm pentru că muzica marelui mag a ”relaxat-o” cu totul, dar nu aveam dreptate. Femeia mărturisea cu onestitate efectul pe care acea muzică a avut-o asupra ei și, dacă în scara trăirilor de care ființa ei e capabilă ”relaxarea” este cea pe care a putut-o, iar ”relaxarea” înseamnă atît de mult pentru ea, atunci fie și ”relaxare”! Subiectivitatea ei atinsese un maxim și ea îl împărtășea reporterului – nimic rău în asta.
Al doilea discurs despre artă este acela despre produsul artistic cu care vorbitorul se întîlnește. Acest al doilea tip de discurs este deja mai rar decît primul. Este un lansaj spre obiectivitate, indiferent dacă așa ceva există ori nu. Presupune un antrenament, o anume experiență, pentru că este ca o săritură peste un obstacol. Obstacolul este sinele, este chiar acea subiectivitate inflamată de întîlnirea cu arta în care rămîne primul tip de discurs. Totuși, metafora săriturii peste obstacol nu e chiar corectă, pentru că determinările subiective nu pot fi abandonate și nici nu e bine să se încerce a fi. Mai potrivită ar fi metafora unui săritor peste un obstacol care, după ce îl sare, ia obstacolul cu el mai departe. În realitate, subiectivitatea nu poate fi niciodată cu totul depășită, iar atunci cînd vorbim despre arte cu atît mai mult. Așadar, dacă primul discurs despre atră se focalizează pe sine, pe persoana celui care ”primește”, al doilea tip de discurs se focalizează pe ceea ce e primit, pe produsul artistic și, evident, pe creatorul său. Acest discurs, evident mult mai rar decît cel dintîi, este în general propriu criticilor, istoricilor artei, ”experților”. Este discursul care caută adevărul operei, al creatorului ei.
În fine, al treilea tip de discurs despre artă este o evadare din binomul ”produs artistic – receptor” printr-un lansaj filozofic. Este discrusul care caută adevărurile lumii explorînd dimpreună adevărul subiectiv, cu cel al operei. Practicat de filozofi (adică, de cei care au și instinct metafizic și ceva anternament filozofic), acest discurs este, de fapt, cel mai fermecător dintre toate. Plecînd de la convingerea că ori înțelegi totul ori nu înțelegi nimic – tertium non datur, acest gen de abordare are, admit, ceva totalitar în el. Precizez că nu e vorba despre o meditație asupra rostului artei în general, nu este o ”filozfie a artei”, ci o ”filozofie” a produsul artistic întîlnit care, iată, provoacă gîndul filozofic. Undeva, Constantin Noica spunea că una din splendorile filozofiei este că poate porni de oriunde, din orice punct al lumii, din orice lucru al ei. Poți filozofa pornind de la o scobitoare sau de la o carte de Hegel, de la privirea unei femei frumoase sau, cazul de care ne ocupăm, de la o operă de artă.
Ne puteți urmări și pe Google News
În fine, ar mai exista și un al patrulea tip de discurs despre artă, dar rămîne de văzut în ce măsură el este cu adevărat credincios prilejului său, adică operei de artă ca atare. E vorba despre opera de artă generată de o operă de artă. Am vorbit aici, acum cîteva zile, despre poemul inspirat lui Unamuno de un tablou de Velazquez. Literatura scrisă sub impactul unui tablou ori a unei muzici (nuvela lui Tolstoi scrisă sub influența unei sonate de Beethoven sau o anume poezie de Lucian Blaga scrisă sub puterea unei o alte sonate a aceluiași) ori o muzică generată de o anume literatură (operele lui Verdi după Shakespeare) sau, caz mai rar dar deloc neimportant, o muzică generată de o anume pictură (suita pentru pian ”Tablouri dintr-o expoziție” a lui Musorgski provocată de lucările lui Viktor Hartmann). Întotdeauna, însă, acest gen de discurs, artă peste artă, va fi suspectat că nu se referă, primordial, la o operă de artă anume, ci la artistul care o receptează și crează, ”peste”, opera sa. Ar fi, așadar, o specie ceva mai creativă a celui dintîi tip de discurs din scurta mea tipologie, adică un discurs despre propria subiectivitate a receptorului, care se întîmplă să fie el însuși un artist, în contact cu opera de artă.
Recomandările noastre
