Vladimir Tismaneanu: "In urma cu 60 de ani, la o intrunire la varf organizata in Polonia, a fost constituit Cominformul, urmas al Internationalei a III-a (Comintern), creata de Lenin in 1919 si dizolvata in 1943".

Cateva zile mai tarziu, era anuntata structura noii organizatii, al carei rol principal era sa puna capat oricarei tentatii „autonomiste” in randul partidelor comuniste si sa reafirme implacabila dominatie sovietica in cadul miscarii comuniste mondiale.

Spre deosebire de Comintern, noua organizatie, numita Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti (pe scurt Cominform), era compusa dintr-un numar restrans de membri: Partidul Comunist (bolsevic) al URSS, precum si partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Italia, Iugoslavia, Polonia, Romania, Ungaria.

In chip surprinzator, nu au fost incluse partidele comuniste din tari altminteri importante din perspectiva strategiei revolutionare a Kremlinului: PC din Grecia, PC German, PC Spaniol etc. Delegatia sovietica, aflata in permanent contact cu Stalin, era condusa de Andrei Jdanov (ideologul en titre al PCUS) si de Gheorghi Malenkov, secretar al CC responsabil cu problemele organizatorice.

PCR participa cu o delegatie condusa de Gh. Gheorghiu-Dej. Primul sediu al Cominformului a fost stabilit la Belgrad, unde s-a aflat vreme de cateva luni si redactia saptamanalului „Pentru pace trainica, pentru democratie populara”, organul Biroului Informativ. Primul redactor-sef a fost pseudofilosoful Pavel Iudin.

Ulterior, dupa excomunicarea Iugoslaviei, Cominformul si revista sa si-au transferat sediul la Bucuresti, iar succesorul lui Iudin ca redactor-sef a fost nu mai putin obscurantistul Mark Mitin, si el membru al CC al PCUS. Merita amintit ca Iudin si Mitin au fost coautorii infamului panegiric numit „Scurta biografie” a lui I. V. Stalin.

Se pare ca Stalin insusi a decis numele revistei cu scopul de a obliga presa occidentala sa citeze mereu sloganele propagandei comuniste. La conferinta de intemeiere, Jdanov a prezentat raportul privind situatia internationala, proclamand scindarea lumii in doua tabere opuse: „lagarul pacii si progresului”, condus de URSS, si cel al „reactiunii si imperialismului” condus de SUA.

Infiintarea Cominformului indica o radicalizare a politicii internationale staliniste, asociata cu adoptarea unor strategii tot mai ofensive din partea partidelor comuniste din statele in curs de totala satelizare. Pe scurt, incepea un stadiu de maxima agresivitate comunista in cadrul Razboiului Rece.

Dupa o perioada in care partidele comuniste din Europa de Est jucasera cartea propagandistica a fronturilor „de larga concentrare democratica”, vorbind despre „cai nationale spre socialism”, sosise clipa renuntarii complete la asemenea subterfugii tactice. Cum scria Zbigniew Brzezinski in lucrarea sa clasica „The Soviet Bloc” (1967): „Intemeierea Cominformului, mult mai mult decat ulterioara ruptura cu Tito, a insemnat sfarsitul fazei diversitatii si inceputul a ceea ce poate fi cel mai satisfacator numit drept stalinism - o perioada de total conformism in relatiile dintre statele comuniste”.

Centrul moscovit nu mai accepta niciun fel de „deviere” de la linia sacrosancta dictata de Stalin insusi. Wladyslaw Gomulka a fost singurul dintre participantii la reuniune care a indraznit sa exprime rezerve privind universalitatea experientei sovietice, in special in chestiunea colectivizarii agriculturii. Avea sa ispaseasca aceasta erezie sub forma domiciliului fortat si a unor nesfarsite anchete.

Baza ideologica a Cominformului coincidea cu aceea a predecesorului sau istoric, Cominternul. Era vorba de mitul „internationalismului proletar”, asa cum fusese acesta definit de Stalin in lucrarea „Problemele leninismului”. Pentru Stalin, ca si pentru milioane de militanti fanatizati, de la Dej si Ana Pauker la Rakosi, Slansky, Cervenkov ori Thorez, internationalist era doar acela care dovedea solidaritate neconditionata cu Uniunea Sovietica. Atitudinea fata de URSS devenea, spre a relua sintagma stalinista, „piatra de incercare a internationalismului proletar”. Oricine indraznea sa exprime cea mai mica retinere era suspectat de renegare, deci de tradare.

Desi delegatii iugoslavi la conferinta din septembrie 1947 sustinusera cu ardoare linia sovietica, Stalin percepuse ambitiile autonomiste ale lui Tito. Doua rezolutii ale Cominformului (in 1948 si in 1949) stigmatizau PC din Iugolslavia drept o organizatie incaputa pe mana unor „asasini si spioni”.

Se reluau din recuzita antitrotkista formulari de genul „Iuda-Tito”. Caricaturile cominformiste il asemuiau pe maresalul iugoslav cu Göring. Mitul internationalist a fost asadar camuflajul ideologic si substanta emotionala pe care s-a bazat hegemonismul sovietic vreme de decenii. Ulterior, dialectica desovietizarii, utilizata intre altii de Dej si Ceausescu, va genera replieri importante in cadrul comunismului global.