„Acum 70 de ani, bunicii și străbunicii mei, și ai altor mulți români, așteptau americanii. Acesta era visul lor. Ați venit și generația mea are bucuria de a vă avea aici, acum, ca partener de încredere”, și-a început discursul președintele Klaus Iohannis la recepția oferită de ambasadorul SUA la București, cu prilejul sărbătoririi Zilei Independenței.

 Pare o banalitate, deoarece cu toții am auzit-o de prea multe ori, iar majoritatea dintre noi visăm încă să construim o societate asemănătoare celei de peste ocean.

De peste 70 de ani, visul american este și visul multora dintre români. Că plutim încă prin „meandrele concretului” ale lui Ion Iliescu, e o evidență dureroasă, ce pare greu de depășit de generațiile actuale.

Și totuși, eu visez! Visez că urmașii mei vor trăi ca americanii.

Visez că instituțiile statului român vor funcționa ca în State – în favoarea cetățeanului! Visez că drepturile omului vor fi respectate, că vor fi incluse în filosofia sistemului. Că ne vom uita către Președinte, către Parlament, dar că restul politicienilor ne vor fi aproape străini, considerându-i doar funcționari ai statului aflați în slujba românilor. Că nu va mai exista vreodată marțea neagră, miercurea neagră sau sâmbăta de coșmar.

Visez ca, încă din școală, copiii noștri să fie tratați și învățați ca elevii americani. Învățământul de stat să fie gratuit cu adevărat, iar cel privat să fie ajutat să se dezvolte prin strategii economice. Profesorii să fie evaluați periodic ca să fie retribuiți și în funcție de peformanță, așa cum se întâmplă deja în mediul privat. Visez ca umilirea elevilor să dispară cu desăvârșire din sistemul de învățământ, să se pună accent pe creativitate, iar profesorii să fie conștienți că dacă produc rebuturi acestea nu mai pot fi reparate nicicând.

Cât de minunat ar fi ca niciun român să nu se mai simtă umilit atunci când e nevoit să intre într-o policlinică sau într-un spital de stat! Visez să văd că mămicile care stau cu pruncii prin spitale cu lunile nu se vor mai simți ca vitele la abator în saloane murdare, cu pereți scorojiți și cu faianță căzută, cu perete din stică către holul pe care circulă tot personalul și vizitatorii. Minima intimitate stă ascunsă în niște perdele, care la americani există chiar și în jurul patului. Visez ca nicio mămică să nu-mi mai povestească vreodată că medicul i-a spus că micuțul ei nu mai are nicio șansă în fața cancerului și că mai bine se gândește să facă altul. Visez ca medicii și asistentele să fie remunerați ca în State, deoarece calitatea muncii lor depinde și de despovărarea de grijile zilnice.

Visez să aud că în România oricine o poate lua de la zero și să reușească dacă face performanță. În orice domeniu, de la spălătorul de vase dintr-o cârciumă la un absolvent de ASE sau Politehnică!

Visez la multe, ca noi toți. Doar un lucru important mai vreau să spun. Visez la o justiție ca la americani. De la poliție până la instanță. Fără ingerința serviciilor secrete, alta decât aceea de a furniza informații. Să fie respectate legea și drepturile omului, deopotrivă. Denunțurile să nu mai fie moneda de schimb a libertății, ci probele solide să stabilească vinovățiile. Cazul comisarului Traian Berbeceanu ar trebui să fie predat în facultăți pentru a nu se mai repeta.

CSM-ul nostru să aibă curaj și să amendeze cumva greșelile procurorilor sau judecătorilor care comit erori în dosarele penale. Îmi amintesc cum, pe la sfârșitul anului 1998, ministrul Justiției de atunci, Valeriu Stoica, a dat dovadă de mult curaj când a ordonat excluderea din magistratură a trei judecători și un procuror. A vrut să tragă un semnal că așa trebuie luptat cu corupția, deși oamenii aceia nu fuseseră prinși traficând sentințe contra sute de mii de euro. Judecătorul I.R. de la Tribunalul Dolj era acuzat că nu-și plătise ratele la un televizor. Colegul lui de tribunal, V.O., era acuzat că a luat un purcel ca să dea o hotărâre favorabilă proprietarului de godac. Iar procurorul G.K. de la Hunedoara și judecătorul N.Ț. de la Focșani au fost de multe ori reclamați că se enervau în timpul proceselor. Azi, oameni care au stat în pușcărie sunt achitați, iar CSM tace. Sau poate visează ca și mine…

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor