Sincer, nu știu dacă viața e vis (Calderon de la Barca), dacă realitatea e făcută din materia visului (Shakespeare) sau dacă orice privire în afara sinelui este vis, în vreme ce orice privire în interior este deșteptare (Jung). Se spun atîtea despre vis! Dacă vreunui lunatic i-ar da prin cap să ordoneze logic tot ce cred oamenii despre relația dintre vis și realitate ar rezulta un fel de labirint infinit, în care gîndirea și imaginația s-ar roti crezînd că dau de liman cînd, de fapt, se vor opri epuizate.

Cît de imprecis poate fi visul, dacă pînă și riguroasa gramatică acceptă, în cazul său, două forme de plural: vise și visuri! DEX (2009), primul care acceptă ambele variante de plural, introduce și o oarecare regulă: vise este pluralul acceptat pentru orice ține de oniric, visuri este pluralul corect pentru orice semnifică dorință, speranță, plan. Asta pentru că și la singular visul este ceva ambiguu. Semnifică deopotrivă un produs al inconștientului (ca în „am visat o apă neagră din care sărea un șarpe cu cinci capete care vroia să mă muște”), dar și un produs al rațiunii și al voinței diurne (ca în „visez să devin președintele României”). Respect mica regulă și spun că impactul viselor asupra vieții noastre este foarte important. Poate chiar mai important decît cel a visurilor.

Într-o scurtă schiță, pot desprinde cîteva direcții mari de considerare a visului în cultura lumii. Întîi, este un fel de oracol – bine interpretat ne spune ce ni se va întîmpla. Apoi, este teritoriul întîlnirii între două lumi care, fizic, nu se pot întîlni niciodată, este un „no man’s land”, un spațiu neutru din punct de vedere ontologic în care Dumnezeu vorbește omului. Visul mai este și un fel de cer al lumii noastre, o limită superioară, de neatins, dar fermă în orice caz – nimeni nu știe ce e dincolo de vis. În fine, visul este un fel de labirint infinit (cum ziceam mai sus), în care nu funcționează nici o lege pămînteană (ca, de pildă, gravitația) și umană (ca, de pildă, interzicerea anumitor apropieri sexuale). Visul este, pentru mulți, un „produs al psihismului”, cum zice Freud. Adesea ne gîndim la vis speculînd un fel de asemănare cu moartea. Metafora morții – singurul lucru absolut cert pe lume, și tocmai despre el nu știm aproape nimic! – ca somn este deja un loc comun; somnul este, în același timp, punerea ființei pe drumurile visării. Spațiul fără de legi, cu alte cuvinte. Visul mai poate fi și altceva, însă. De pildă, poate fi numitorul comun al tuturor exemplarelor trecute, prezente și viitoare ale speciei noastre, sonda spre „inconștientul colectiv”, în termenii lui Jung. Sau un pur fenomen al psihismului individual, atît de intim și de personal, încît e imposibil să fie accesat și de alții, cum credea Freud.

Și asupra valorii visului există păreri diferite. Este faimoasă povestea visului lui Chuang Tzu, filosoful chinez din sec. IV î.d.C. Medita într-o grădină splendidă și a adormit. A visat că este un fluture care zboară prin grădina înmiresmată, complet lipsit de conștiința existenței sale, trăind cu totul în zbor. S-a trezit redobîndind conștiința existenței sale omenești, dar visul a fost atît de puternic încît s-a întrebat care este realitatea: este el un om care s-a visat fluture sau este un fluture care visează că e om?

Civilizația budistă, de pildă, îl ascultă cu atenție și îi dă, adesea, întîietate în raport cu realitatea. Iudaismul, o religie puternic profetică, respectă visul căci prin vis a vorbit de multe ori Dumnezeu profeților. Creștinii, însă, manifestă cu ceva mai multă prudență (arhimandritul Ilie Cleopa recomanda, pur și simplu, să nu luăm visele în seamă deloc pentru că e atît de greu de făcut diferența între visele care vin de la Dumnezeu și cele care vin de la Diavol, încît e mai sigur să le ignorăm pe toate). În ce-i privește, ateii consideră visele doar ca pe contorsiuni ale imaginației necenzurate, în directă legătură cu o eventuală cină abundentă, cu abuzul de alcool ori cu temperatura mediului în care se doarme.

Poate că impactul cel mai puternic al visului asupra omului se resimte în pictura suprarealistă. Totul a pornit de la răvășitoarea carte a lui Freud, „Interpretarea viselor”, din 1899. Inițial, vînzarea cărții a fost un dezastru pentru editor. Nu a trecut mult, însă, și această carte a influențat civilizația euro-americană într-un fel aproape nemaivăzut pînă atunci. Suprarealismul a fost, mai întîi, în cuvinte. Apollinaire este socotit primul suprarealist „cu acte”, după cum s-ar spune, deși, încă înaintea lui, Jarry sau Lautreamont scriau și ei în același dicteu eliberat de logică. Sigur, Andre Breton este sacerdotul care oficiază acest cult bizar. Însă, suprarealismul s-a exprimat decisiv în pictură.

Victoria suprarealismului a fost, mai ales, vizuală. Dali, Delvaux, Max Ernst, De Chirico înaintea tuturor, dar și Magritte, Miro ori Brauner sînt doar cîteva dintre cele mai mari nume din acest trib foarte numeros și efervescent. Aș zice că era firesc ca pictura să fie modul privilegiat de expresie al suprarealismului, pentru că imaginarul onoric este, înainte de orice, vizual. Visul mai întîi se vede – visarea este o viziune. Imaginația neîngrădită galopează în imagini. Cuvintele sînt contrîngătoare, iar visul tocmai de constrîngeri scapă.

În România, suprarealismul a produs, interesant, mai ales literatură. În general, în România vorbele sînt mai puternice decît imaginile. În afară de Victor Brauner, nici un artist plastic român nu intră în prima ligă a suprarealiștilor.

Poeții, însă, fac performanță pe acest culoar: Gellu Naum, Gherasim Luca, Ștefan Baciu, Geo Bogza în tinerețe și Virgil Teodorescu, pînă să eșueze rușinos în realismul socialist. Deși vremurile au fost vitrege, suprarealiștii deceniilor din urmă au pus o sămînță roditoare în cîmpul literelor românești, căci din ei se va ivi „onirismul” fabulosului Leonid Dimov și al multor altora, de la ei vin unele versuri celebre, studiate în școală, ale lui Nichita Stănescu, de la ei vine splendidul prestigiu al visului din literatura lui Mircea Cărtărescu