Sigmund Freud a absolvit şcoala de medicină la Universitatea din Viena în 1881, a lucrat în spital următorii ani şi, în 1886, şi-a deschis practica privată specializată în "dezordine nervoasă". În 1899 a publicat "Interpretarea viselor" - moment pe care istoricii specialităţii îl socotesc naşterea psihanaliză. Freud vede visul ca pe un excelent mijloc de înţelegere a proceselor psihice.
Visul este calea regală de pătrundere în adîncul psihicului oricui. Simplist vorbind, există două postulate fundamentale pe care psihanaliza freudiană îşi bazează teoria despre vis. Primul spune că visul este rezultatul integral al trecutului şi nu poate fi socotit o privire prin gaura cheii spre viitor, aşa cum cred cei mai mulţi oameni. Al doilea spune că funcţia esenţială a visului este aceea de a proteja somnul. Aşadar, în vis vor apărea drept satisfăcute cele mai adînci dorinţe în fapt nesatisfăcute, adică reprimate, pentru a ţine psihicul în stare netensionată, relaxată , făcînd, astfel, somnul posibil. Sigur că teoria lui Freud este mult mai amplă, iar cartea din 1899 este extrem de interesantă şi pentru cititorii din afara specialităţii pentru că, în ea, Freud se foloseşte pe sine ca obiect de studiu.
În carte, Freud povesteşte propriile vise, propriile temeri, povesteşte amintirile foarte personale din copilărie precum şi greutăţile vieţii de zi cu zi, (psih)analizîndu-le. Astfel, Freud prelungeşte şi în analiza psihicului pe calea visului o tradiţie mult mai veche a medicinei: auto-experimentul (doctorul se foloseşte pe sine însuşi ca obiect de experiment pentru propriile teorii). În sens medical general, cartea a deschis drumuri pentru că a descris clar şi pentru prima dată tehnica psihanalitică, indicînd direcţiile de interpretare ale viselor pacienţilor. În sens psihanalitic, mulţi biografi ai lui Freud o folosesc cu nesaţ pentru că se vede limpede cum autorul preferă, conştient sau nu, să ascundă anumite aspecte foarte intime ale viselor sale. Cartea a rămas pînă astăzi un fel de Biblie a disciplinei. A cunoscut ediţii succesive încă din timpul vieţii lui Freud şi a fost completată la fiecare apariţie cu comentarii şi cauzistică venite fie direct din practica autorului, fie din aceea a membrilor cercului psihanalitic "de miercuri", care a început să se reunească acasă la fondator din 1902.
"Interpretarea viselor", ca şi multe alte cărţi ale lui Freud, apar în româneşte cu ritmicitate la editura Trei, în versiuni de certă valoare ştiinţifică, sub ochiul expert al celui mai prestigios psihanalist român, Vasile Dem. Zamfirescu.
La puţini ani după "Interpretarea viselor", Freud elaborează pe larg ceea ce s-a numit "teoria seducţiei": sursa isteriei şi a nevrozei obsesive este experienţa unui abuz sexual ori a unei molestări sexuale din fragada copilărie. Vulgarizată şi caricaturizată, această foarte subtilă teorie a devenit un clişeu deja plictisitor în biografiile mondene confecţionate de tabloide. Mărturisirea publică a unui asemenea episod a ajuns deja ceva de "bonton" în lumea vedetelor însetate de notorietate. Ceea ce se uită adesea este că, la puţini ani după ce Freud a prezentat teoria seducţiei, el însuşi a abandonat-o, afirmînd că după investigaţii îndelungate materialul faptic adunat nu poate constitui o bază serioasă pentru această teorie.
Mai precis, au fost multe cazuri în care istericii ori nevroticii doctorului Freud nu fuseseră de fapt abuzaţi sexual în copilărie, deşi ei mărturiseau aşa ceva. Este de subliniat că Freud a abandonat teoria, nu a contrazis-o. Adică, este foarte posibil ca persoanele care au trecut cu adevărat prin asemenea experienţe traumatice să dezvolte nevroze şi isterii , dar nu orice pacient care mprturiseşte această experienţă chiar a trăit-o. În condiţiile acestea, Freud a fost onest abandonînd fără, însă, să contrazică propria teorie. Freud era, să nu uităm, un medic. El căuta terapii. Pur şi simplu, a înţeles că "teoria seducţiei" nu este o cale terapeutică cît de cît sigură. Abandonul, însă, contează mai puţin în ochii contemporaneităţii tabloidizate – ideea că traumele psihice au la origine un derapaj sexual infantil place la nebunie revistelor de imens tiraj cu pagini foarte colorate.
Cred că cele mai celebre cărţi ale lui Freud sînt "Interpretarea viselor"(1899), "Psihopatologia vieţii cotidiene"(1904) şi "Dincolo de principiul plăcerii" (1920), în aceasta din urmă fiind prezentat pe larg faimosul binom Eros şi Thanatos. Fiecare dintre ele marchează o etapă importantă pe drumul fabulos spre scormonirea inconştientului deschis, cu mare curaj, de Freud. Poate mai puţin cunoscută publicului larg, cartea "Gluma şi relaţia ei cu inconştientul" (1905) este una dintre cele mai interesante opere ale lui Freud. În esenţă, Freud spune că umorul este o reacţie a inconşitentului în faţa unei represiuni culturale, în vederea realizării principiului plăcerii (rîsul).
Mai departe, Freud dezvoltă o foarte interesantă argumentaţie arătînd că umorul există doar la persoanele care un un super-ego îngăduitor în relaţia cu ego-ul. Dacă avem un super-ego care se adaptează perfect realităţii culturale în care trăim şi nu permite sinelui realizarea principiului plăcerii împotriva regulilor civilizaţiei (în fapt, un ansamblu de reprimări ale instinctelor), şansa de a avea umor e minimă. Pentru Freud, aşadar, gluma este o treabă foarte serioasă, căci permite eliberarea în formă plăcută a unei tensiuni apărute ca urmare a aplicării unei reguli a civilizaţiei.
De pildă, abundenţa bancurilor sau glumelor pe teme bine reprimate de regulile civilizaţiei noastre (bancuri rasiste, sexuale, religioase etc.) indică faptul că regulile din aceste domenii sînt percepute de psihicul nostru drept represive. Atenţie, nu incorecte sau nedrepte, pur şi simplu represive în raport cu pornirile noastre din străfunduri care, nu întotdeauna, sînt drepte şi corecte oricît de oneste şi naturale sînt ele! Freud însuşi este dintre cei care cred mintea ne este forjată de experineţe – aşadar, nu tot ceea ce zace în străfundurile noastre şi este reprimat prin reguli sociale este neapărat bun.
În general, teoriile lui Freud au şocat contemporanii. A luat ceva timp ca să poată fi acceptate şi acum au devenit cu adevărat bun de larg consum intelectual. Impactul doctorului Freud (repet: nimic altceva decît un medic foarte curajos lansat în căutarea unor terapii eficiente pentru problemele pacienţilor săi) asupra culturii lumii a fost imens. Filozofia, literatura, artele plastice, cinematograful, dansul şi muzica, dreptul şi politica, sportul chiar – toate produsele spiritului au reacţionat sub impactul acestor teorii. Rămîne, însă, greu de digerat felul în care Freud a ales să moară. Chiar şi pentru ultra-liberala şi hiper-freudiana noastră lume povestea morţii lui Freud este un şoc. Semn că este mai uşor să glumeşti cu Eros decît să te joci cu Thanatos.
Recomandările noastre
