A fost arestat la 10 noiembrie 1956 de către Direcţia Anchete din M.A.I. pentru uneltire contra ordinii sociale, conform art. 195 cod penal.

Motivul real era, potrivit Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, frecventarea unui cerc literar care se desfăşura în casa soţiei lui Pamfil Şeicaru, condamnat la moarte încă din 1945.

A trecut prin penitenciarele Jilava, Aiud şi Galaţi, şi prin colonia de muncă de la Periprava. A fost eliberat la 8 noiembrie 1963, la termen.

Mărturia lui Mihai Rădulescu

Fostul deținut politic Mihai Rădulescu, în lucrarea „Însemnări pe „Calendarul meu” de Radu Gyr – povestiri”, scrie despre Carianopol: „Socotesc că lăsasem în urmă un an şi ceva din condamnare când fură introduşi în camera noastră din reduitul Jilavei o sumă din membrii cenaclului întrunit în casa doctoriţei soră cu Pamfil Şeicaru.(…)

Citește și Arestat de comuniști pentru că i-a împumutat cartela de masă unui dușman al poporului

Pe mine, celălalt adult mă atrăgea. Este vorba despre Virgil Carianopol. Pentru el, dealtfel, m-am adâncit în aceste evocări, deoarece este pomenit undeva (p. 147) în „Calendarul meu”, în calitate de colaborator al revistei „Viaţa literară”, scornită de Baiculescu şi I. Valerian, condusă de George Murnu, la care colabora masiv, sub numele Tartacot, Radu Gyr. (…)

Acest alt deţinut se impuse deîndată, prin comparaţie: era opusul celorlalţi. Nici într-o vervă mahalagească a privirilor scrutător-incriminante, nici într-o blândă aplecare asupra sorţii tale de adolescent victimizat, nici într-o nonşalanţă optimistă a vârstei mai greu de terorizat – dacă eşti om! -, el stătea lungit cam tot timpul (era minunata perioadă când a te întinde în cursul zilei în pat nu era interzis), într-o melancolică aplecare asupra propriei sorţi de fost tuberculos ajuns de blestem în umezeala fortului 13.

Dacă m-am apropiat de el şi i-am adus omagiul datorat Poetului, mă primi deîndată printre foarte puţinii săi vizitatori, posibil singurul intim. De aici, poate, şi marea sa lecţie scriitoricească. Îmi mărturisea adesea, cu dulce visare, cât îi era de plăcut să gândească la clipele când avea să „studieze, odată liber, până la imprimarea de la sine în memorie, pamfletele lui Tudor Arghezi, singura proză românească ce i se părea a atinge desăvârşirea.

Apucase să răsfoiască un volum recent editat şi îi rămăsese sufletul între paginile lui nemistuite după plac şi nevoie lăuntrică. (…)

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE