EVZ: De unde a început pasiunea pentru cook-ing? Ți-ai descoperit abilitățile în pandemie asemenea multora dintre noi sau încă de mică stăteai pe lângă mama sau bunica?

Andra Mihail: Încă de mică am stat pe lângă bunica mea, ea era cea care făcea tot ce ține de plăcinte, torturi și prăjituri. M-a ținut foarte aproape de ea, până când nu o mai lăsam pe ea să le prepare și preiam eu frâiele. Pe lângă asta, mama mea este o bucătăreasă foarte bună, gătește extraordinar și la fel, am învățat și de la ea. La vârsta de 20 de ani m-am mutat singură și a trebuit să îmi gătesc, atunci pot să spun că am intrat într-adevăr în pâine cu preparatele clasice. Găteam ca orice femeie în casă, mâncare gătită și mâncare rapidă. Perioada de pandemie mi-a fost benefică pentru că am încercat să merg puțin la alt nivel, să încerc niște dish-uri puțin mai diferite și mai complexe. Mi-am dat seama că ceea ce fac este ok și am început din ce în ce mai mult să învăț, să citesc și să experimetez.

Processed with VSCO with f2 preset

La cât de mult și de bine gătești nu înțeleg cum reușești să-ți păstrezi silueta. Care este de fapt „secretul”? Gătești doar pentru cei dragi, compensezi prin mult sport sau ai o genă bună?

La capitolul acesta pot să spun că sunt o norocoasă. Am o genă foarte bună. Mama și bunica din partea mamei au parte de un metabolism foarte bun și le moștenesc. Îmi place foarte mult mâncarea, îmi place să mănânc și să experimentez noul. Nu sunt genul de „salate”, nu mi-a plăcut niciodată mâncarea sănătoasă și exagerem mereu cu prăjelile. Tot ce ține de junk food, pot spune că este mâncarea mea preferată. Sper să țină norocul ăsta mult timp, pentru că, nu știu ce aș face dacă ar trebui să țin un regim de slăbire, n-am ținut în viața mea și sunt o gurmandă.

Apropos de frumusețea ta. Am remarcat că ți-ai atras și animozități printre colegele de echipă. Cum faci față înțepăturilor? 

Nu mă afectează în niciun fel. Pentru mine cel mai important este cum mă simt eu în pielea mea și atât timp cât eu sunt bine cu mine, restul nu mă afectează. Eu merg pe un principiu în această viață, acela că, atâta timp cât un om vorbește mai puțin bine despre mine înseamnă că acel om se oglindește și de fapt își exprimă neajunsurile prin ceea ce vorbește. Eu nu am absolut nimic cu nimeni din echipa mea, fiecare om este frumos în felul lui, fiecare își cunoaște potențialul și fiecare defilează cu ce îi este dat.

Înainte de „Chefi la cuțite” te-ai mai confruntat cu genul ăsta de prejudecăți? La modul că lumea te-a privit doar ca pe o tânără frumoasă fără să îți dea credit că ești capabilă de multe lucruri?

De multe ori m-am confruntat cu astfel de situații, până când m-au cunoscut oamenii și și-au dat seama cine sunt și ce pot să ofer. La început mă frustram destul de tare pe acest subiect, până când a ajuns să-mi placă (râde). Acum mă distrează când se întâmplă asta și urmăresc momentul când se schimbă foaia. Am ajuns la concluzia că, subestimarea este foarte benefică dacă știi să profiți de ea.

 

Majoritatea concurenților, după un show de cook-ing, aleg să continue pe acest drum, fie își deschis propriul restaurant, fie se angajează în unul. Tu ce ai de gând să faci după experiența „Chefi la cuțite”? Cu alte cuvinte ce pregătești în viitorul apropiat?

Visul meu de mică este să dețin un restaurant sau cel puțin să deschid un bistro. Lupt în acest moment pentru acest vis să devină palpabil. Vreau ca lucrurile să decurgă în alt mod, nu vreau genul acela de business în care să bag o căruță de bani și peste noapte să fie gata. Vreau să-l materializez în așa fel încât oamenii să simtă că este un proiect de suflet, să se transmită asta în mâncare și în momentul în care intră în restaurantul meu să simtă puțin mai mult decât „business”.

Am văzut că într-un final ai ajuns și în gară la Titu, laitmotivul acestui sezon. Cum a fost experiența și dacă i-ai sunat pe Chefi să le spui unde ai ajuns?

Râde. Într-adevăr am fost la vestita gară din Titu. Recunosc, nu știam despre existența acestei gări, nu vreau să fiu ipocrită și să spun că în momentul în care, la preselecții, m-au întrebat jurații despre Titu din cauza emoțiilor nu mi-am dat seama. Pur și simplu nu știam de Titu. Având în vedere că s-a insistat pe acest subiect, a trebuit să plec în „excursi” la Titu. Experiența a constat în faptul că am vrut să fac o glumă, cumpărând niște gogoși și cupcake-uri, să merg în gară și să îmi „spăl păcatele” pentru că nu știam unde este Titu. Am și postat pe pagina mea de Instagram mesajul „Am venit la Titu să-i aduc un gogoș și un cupcake”. A fost o postare cu un impact destul de mare și sunt sigură că nu a trecut neobservată de către Chefi.

Alături de Adriana Rusu ai un show online, „Sarea și piperul”. Care dintre voi este sarea și care piperul? Și de ce așa? Sincer pari mai mult „zahar”.

Vă mulțumesc frumos pentru compliment. Toată lumea ne întreabă care este sarea și care este piperul, doar că eu consider că amândouă avem și puțină sale și puțin piper. Am decis să lăsăm oamenii care ne urmăresc să decidă acest lucru și chiar sunt dezbateri pe acest subiect, iar pe noi ne încântă acest lucru. Ce pot să spun…câteodată-i una, câteodată-i cealaltă.

Ce nu știi să gătești sau mă rog, nu îți iese niciodată oricât de mult ai încerca?

Nu sunt la nivel de bucătar, așa că nu voi vorbi despre bucătăria moleculară sau alte lucruri pe care nu am avut ocazia să le încerc. Dacă vorbesc despre mâncarea mai „pământeană” cum îmi place mie să îi spun, nu cred că este un preparat pe care să nu știu să îl gătesc sau să nu îmi iasă.

Care este gustul copilăriei tale?

Sandwich-ul cu salam de vară și ketchup. Sunt singură la părinți, pot spune că am fost destul de alintată și nu eram forțată să mănânc mâncarea dacă făceam figuri. M-au lăsat să mănânc ce voiam, numai să mănânc ceva.

De cele mai multe ori asociem un fel de mâncare sau un desert cu o amintire. În cazul tău care ar fi preparatul care te aduce mereu într-un moment special al vieții tale? 

Brânzoaicele! Mă duc în copilărie și în amintirea bunicii mele. Bucătăria turcească, mă duce într-o vacanță în care am fost, pe o insulă. Mai exact o insulă sălbatică, cu oameni săraci și foarte micuță. Stădeam toată ziua pe plajă și mâncam la o localnică bătrână tot felul de preparate autentice, extraordinar de bune. Țin minte că, stăteau și muștele la coadă să mănânce, nu doar eu (râde). Am trăit intens pe acea insulă și probabil de aici a rămas ca moment special.