Fondatorul Partidului Democrat Agrar din România, Victor Surdu, se ocupă astăzi de aproape aceleaş i afaceri ca şi acum 10-15 ani. Doar că nu mai face politică.

„Gloria“ lui Victor Surdu – fost ministru al agriculturii în guvernul provizoriu din 1989 – a atins apogeul la alegerile din 1992, când PDAR, pe care-l înfiinţase la nici două luni după Revoluţie, a intrat cu 5 parlamentari în Senat, dar a ratat la mustaţă intrarea în Camera Deputaţilor: a obţinut 2,999% din voturi, faţă de pragul electoral de 3% necesar pe atunci.

Apoi a început să piardă din
popularitate, a trecut şi prin PSDR („înghiţit“ de PDSR, rezultând astfel PSD) şi a dispărut din viaţa publică prin 2000, după ce a candidat, fără succes, la funcţia de primar general al Capitalei.

Astăzi, spune că s-ar întoarce
în politică – „sunt câţiva oameni care-mi fac propuneri în acest sens, iar problemele agricultorilor sunt numeroase şi acum“. Dar numai dacă ar găsi „o grupare de oameni temeinici, cu o anumită conduită, cu un discurs echilibrat şi elegant, «cu ştaif», şi care să reprezinte interesele viitorilor fermieri români“.

A iniţiat primele
reforme în agricultură

Victor Surdu înseamnă, pentru
cei mai mulţi români, omul care a înfiinţat PDAR şi, într-un fel, şi el se simte legat de acea perioadă, despre care ar fi în stare să povestească ore întregi. Vorbeşte ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, cu multe amănunte, şi ştie şi când a fost subiect al presei postrevoluţionare.

„Am fost pe prima pagină şi
când am dat legea de repunere în dreptul de proprietate asupra pă- mânturilor confiscate şi cooperativizate de comunişti, când a apărut Decretul 42 din ianuarie 1990, prin care fiecare sătean putea primi pe loc 5.000 mp, s-a scris despre PDAR mult, pentru că noi am făcut primele reforme în agricultură.“

Doctor în agricultură din 1985
şi având o experienţă de 20 de ani în domeniu, lui Surdu i s-a părut mai important, spune el, să sprijine interesele proprietarilor de pă- mânt şi ale fermierilor decât să fie secretar în minister, aşa că a pără- sit guvernul şi, în februarie 1990, a pus bazele PDAR.

„La alegerile locale am ieşit pe
locul 3, cu 16% din voturi, după FSN şi Convenţia Democrată, dar la parlamentare nu am atins pragul electoral“, îşi coboară privirea şi caută vorbele potrivite pentru explicaţie: „Am fost partid nealiniat, n-am promis că putem conduce ţara de la Cotroceni până la primăria de comună. N-am avut candidat la preşedinţie şi nici n-am susţinut vreunul“. Şi-a pierdut năduful cu care altădată istorisea aceste întâmplări, dar supărarea tot se strecoară printre cuvinte.

Moartea unui partid


Cât despre cele 118 voturi care
au lipsit PDAR pentru a intra în Camera Deputaţilor atunci, în ’92, Victor Surdu are o teorie. „Am pierdut pentru că am avut multe voturi nule. Am cerut renumărarea, dar a fost oprită pentru că veneau prea multe voturi bune, am fi avut 14 posibili deputaţi şi s-a vrut ca PDAR să nu intre în Cameră“.

Surdu a pierdut tot mai mult
din popularitate, partidul său a scăzut în sondaje, iar la alegerile din 1996, PDAR s-a prezentat în alianţă electorală cu PUR (actualul PC) şi Mişcarea Ecologistă, sub denumirea Uniunea Naţională de Centru, dar n-a atins pragul electoral.

Nemulţumit, Victor Surdu a
părăsit partidul, la sfârşitul anului 1996, iar „decesul“ PDAR avea să vină odată cu fuziunea cu Partidul Noua Românie al lui Virgil Măgureanu. „Am convocat un congres în care am anunţat că-mi dau demisia. Am greşit. Partidul trebuia să rămână.“



O FORMULĂ A ÎMPLINIRII


Afacerile îi dau „o stare de sănătate sufletească“


Pe când era un simplu inginer
şi şef de fermă prin judeţul Iaşi, Victor Surdu a fost decorat de Ceauşescu, de trei ori, cu Ordinul Steaua Muncii clasa I, dar asta nu l-a ferit, mai târziu, de necazuri. După cum a declarat anul trecut, în perioada comunistă i-au fost întocmite dosare şi a fost anchetat timp de doi ani. Însă nu vorbeş te despre aceste întâmplări, se concentrează pe trecutul recent şi pe prezent.

„Lucrez în domeniul construcţ iilor şi am publicat un dic- ţionar de agricultură şi industrie agricolă“, menţionează el doar două dintre preocupările sale, recunoscând însă că şi acum îi dau târcoale foştii colegi din PDAR. După demisia din PDAR, Victor Surdu a vrut să iasă din politică şi a ales afacerile – între 1997 şi 2000 a fost vicepreşedinte al Companiei LukOil România, de unde a plecat tot prin demisie, după un scandal care s-a sfârşit prin trimiterea sa în judecată pentru fals şi înşelăciune.

A scăpat nevătămat din această încurcă tură, care l-a readus pentru scurtă vreme în atenţia presei, şi a încercat din nou să intre în politică. S-a înscris în PSDR, pentru care a candidat şi la Primăria Capitalei, dar după numai o jumătate de an şi-a dat şi din acest partid demisia, în iulie 2000, în semn de protest faţă de decizia filialelor PSDR de a fuziona cu PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România).

Există viaţă
dincolo de politică

Atunci a încheiat Victor Surdu
capitolul „Politică“ şi s-a dedicat afacerilor pe care le derulează prin câteva firme. El a fost importatorul mărcii Lada în România, prin firma Romauto-Import, unde Surdu este, încă din 2001, director general şi asociat, preşedinte al diviziei de construcţii şi intermedieri imobiliare.

„Este un grup de firme care se
ocupă de importuri auto, dealeri, leasing, service, am deschis un centru auto-moto, iar din ianuarie 2007 am extins activitatea şi la alte mărci“, îşi rezumă Surdu activitatea. Cea mai mare împlinire a lui nu este însă legată de realizările firmelor sale, ci relaţia de 30 de ani cu Angela Similea.

Din ultimul album al ei, Surdu are, în dulapul biroului din Bucureşti, mai multe exemplare pe care le dăruieşte celor care îl vizitează. Cei doi s-au cunoscut în 1968, la o ediţie „Cerbul de Aur“, pe când fiecare dintre ei avea altă familie. Relaţia lor a crescut însă, fiecare s-a despărţit de partener şi au rămas împreună.

S-au căsătorit în 1999, iar locuinţa lor este o vilă la 30 de kilometri sud de Capitală, pe un domeniu de circa 6.000 mp, de a cărui îngrijire se ocupă cu pricepere şi drag chiar Victor Surdu. De-a lungul anilor, el a descoperit un fel de formulă a împlinirii personale de la care nu face rabat: „Ceea ce faci trebuie să-ţi creeze o stare de sănătate sufletească“.