Evenimentul Zilei > Justitie > Viața la Curte. Tot ce spui va fi folosit împotriva ta
Viața la Curte. Tot ce spui va fi folosit împotriva ta

Viața la Curte. Tot ce spui va fi folosit împotriva ta

Adelina intrase în bancă la ora 9 dimineața, după aprige eforturi de a se trezi și un drum care i se păruse lung, cât o zi de muncă. Zâmbea mașinal, hotărâtă să facă impresie bună în fața ofițerului de credite la care obținuse programarea.

Îi mulțumea cerului că soarta creditului ei stătea în mâinile unui bărbat, cu femeile nu reușise niciodată să se înțeleagă.

-Bună dimineața, unde mergeți ? a întâmpinat-o paznicul.

-La domnul Tudor Anton, mă așteaptă.

-Îl găsiți în primul birou de lângă fereastră, de fapt, o să-i vedeți numele scris pe ușă.

-Vă mulțumesc, mă descurc.

Pașii ei apăsați treziseră marmura din podea, lăsând în urma lor dâre sonore și ascuțite, care alertaseră curiozitatea funcționarilor bancari, încă amorțiți la acea oră matinală.

Adelina căuta cu privirea biroul de la fereastră al domnului Tudor Anton, încercând să-și găsească cele mai alese cuvinte  ca să-l impresioneze din prima. Se simțea cuprinsă de friguri, deși în bancă ai fi putut lejer să te topești în câțiva pași de la intrare.

Tudor Anton abia se ghicea din spatele unui monitor supradimensionat la care privea cu mult interes, arcuindu-și, nemulțumit, sprânceana dreaptă. O mână prea fină și nefiresc de albă pentru un bărbat, plimba un mouse minuscul ce părea, mai degrabă, o arătare extraterestră pregătită să-l înghită într-un moment de neatenție.

Negreșit auzise pașii zgomotoși ai Adelinei și, confruntând fotografia buletinului femeii deschisă pe ecranul monitorului cu chipul angelic al celei care trezise toată banca, a realizat că ea era cea pe care o aștepta.

Ajunsă în fața biroului, Adelina și-a îndreptat corpul, a mai lărgit puțin zâmbetul care o însoțea în permanență și a intrat :

-Poftiți, doamnă, vă așteptam.

Cu gura întredeschisă, femeia s-a străduit să-și ascundă dezamăgirea de a -și vedea ruinat debutul conversației. Repetase în gând cum avea să înceapă, când să întindă mâna, ce atitudine să adopte când o va invita să se așeze, iar individul o poftise sec, cu patru cuvinte.

,,N-arată  rău deloc tipa, și-a spus Tudor, chiar n-arată rău,,.

Luați loc, avem multe de discutat despre dosarul dumneavoastră.

Fix în punctul acesta nu-și dorea Adelina să ajungă, sau cel puțin nu atât de repede. Dacă discuția debuta așa, putea foarte bine să se ridice și să plece, pentru că știa prea bine că  nu se califica să primească acel credit.

Tăcere. Preț de câteva minute în liniștea dintre ei puteai auzi cum se lovește lumina soarelui de fereastră, tăind încăperea ca niște pânze de păianjen țesute cu foc.

,, Ce naiba l-o fi apucat, zici că e în transă,, gândea Adelina, neștiind cum să reacționeze.

Îi simțea ochii înfipți în ea, pupilele i se mișcau circular încercând să cuprindă tot, de la colinele pieptului, la coapse, genunchi și glezne.

,,Poate că nu e totul pierdut,, și-a spus ea.

-Deci, ce spuneați despre dosarul meu, domnule Anton ?

Tudor tot înghițea, apoi tușea scurt, încercând să se adune : ,,oare asta înseamnă dragoste la prima vedere, să amuțesc ca un imbecil ?,,.

Ființa lui, adânc tulburată, încerca să-și adune cuvintele care păreau să fugă unele de altele, într-adins, ca să-l umilească. I se păruse o eternitate toată această zbatere interioară, pur și simplu femeia provocase în el un efect de necontrolat.

Ar fi vrut să o simtă sub părul negru, sub fardul obrajilor, sub căldura hainelor, chiar sub pielea pe care și-o imagina mai fină decât o aripă de înger. Ei nu, chestia asta devenea stânjenitoare, trebuia să se trezească.

-Domnule Tudor, vă simțiți bine ?

-Nu prea. Parcă nu am aer, vă deranjează dacă reprogramăm întâlnirea ?

-Poate aveți nevoie de o cafea tare, nu m-ar deranja să o bem împreună.

-N-aș vrea să credeți că abuzez de poziția mea ca să vă cer un asemenea favor.

,, Peste ce dobitoc autentic am dat, numai mie mi se putea întâmpla!,,

-Domnule, dar nu este niciun favor, doar eu v-am invitat.

Prima întâlnire și cea dintâi cafea n-o vor uita niciodată. Tudor, extrem de emoționat, Adelina, incredibil de nerăbdătoare să obțină acel blestemat de credit de 15.000 de euro.

Îi atinsese în treacăt mâna și parcă îi simțise sângele susurând și lovind pereții venelor ca pe niște țevi gata să plesnească din pricina presiunii. Idiotul se îndrăgostea!

În cele din urmă obținuse creditul și un bonus neașteptat – urma să devină doamna Adelina Anton. Se mutaseră împreună după câteva luni de relație, spre disperarea prietenilor și a familiei lui Tudor, dar dragostea e oarbă și surdă atunci când se simte amenințată.

-Nu ți se pare ciudat că nu are niciun invitat la nuntă ? orice om are măcar o rudă rătăcită sau un vecin cu care mai schimbă o vorbă, dar fata asta e singură pe lume.

-Mamă, Adelina a avut o viață foarte zbuciumată, chiar nu e cazul să purtăm această conversație acum. Îți place sau nu, eu o iubesc și va deveni soția mea.

În puținele lor discuții despre trecut, Adelina îi povestise că își pierduse ambii părinți într-un accident și fusese crescută de un unchi alcoolic și depravat care acum înfunda pușcăria. În zilele în care alcoolul îi lua mințile și n-avea la îndemână alte femei, unchiul o batjocorea pe biata Adelina, dar ea a tăcut, de teamă să nu ajungă la orfelinat.

Mai târziu, când a scăpat din ghearele brutei, ghinionul a pândit-o nemilos, scoțându-i în cale un bărbat însurat, care a ademenit-o cu promisiuni de căsătorie. Draga de ea, îl crezuse și a îndurat ascultătoare multe umilințe și bătăi, crezând că așa trebuia să fie dragostea. A scăpat de el după ce individul a ajuns la închisoare pentru că și-a ucis nevasta. Vă vine să credeți că o acuzase pe Adelina de acea crimă, noroc că autoritățile au fost vigilente și au condamnat pe cine trebuia.

În ochii lui Tudor Adelina era o supraviețuitoare și o femeie pe care trebuia să o iubească cu toată ființa lui, ca să-i demonstreze ce însemna cu adevărat dragostea.

Au făcut și nunta, s-au mutat într-o casă nouă, visul femeii creștea mult prea repede încât îi venea să se tragă de mână și să se intrebe – până unde ai de gând să mergi de data asta ?

-Mă iubești ? îl întreba mereu. Dar ai grijă ce spui, pentru că va fi folosit împotriva ta.

-Te iubesc.

Viața lor în doi decurgea lin, Adelina se ocupa de casă și de îngrijirea ei, nedorind să-și găsească un loc de muncă ori alte preocupări.

-Nu crezi că ți-ar prinde bine să lucrezi undeva ? nu mă simt bine să te știu toată ziua captivă treburilor casnice.

-Nicidecum, în plus, am un motiv serios să-mi doresc să stau acasă și cred că vei fi  de acord cu mine.

-La ce te referi ?

-Sunt însărcinată !

Dacă până atunci iubirea pentru ea avusese, totuși, o unitate de măsură (până la lună și înapoi) dintr-o dată devenise infinită, cu această din urmă veste.

-Draga mea, ne trebuie o menajeră. Nu vreau să mai faci nimic.

-Exclus! Sunt însărcinată, nu bolnavă. Când n-am să mai pot, te anunț.

Simțindu-se cel mai norocos dintre pământeni, Tudor ar fi dorit să împartă cu întreg  universul vestea că va deveni tată, dar Adelina se împotrivise categoric :

-Aduce ghinion!

Cum era să o supere? Au ținut secretă marea bucurie, așteptând, nerăbdători, primele dovezi de viață ale micii ființe care creștea la adăpostul pântecelui mamei.

Într-o zi, copleșită de treburile zilnice, Adelina a căzut de pe scări și puțin a lipsit să nu piardă sarcina. Tudor nu a știut nimic, nici măcar faptul că soția lui mersese singură la spital, iar apoi chiar și la poliție. A văzut-o seara, acasă, târându-și piciorul drept, imobilizat într-o atelă.

-Ce s-a întâmplat ?

-Nimic, m-am împiedicat la ultima treaptă, dar a fost vina mea, sunt așa de neîndemânatică…

-Nu-mi vine să cred. De ce nu m-ai sunat să te duc la spital ?

-Pentru că știam că te vei îngrijora inutil. Drept dovadă că am avut dreptate, uite cum faci din țânțar, armăsar.

-De mâine mă voi ocupa personal să găsesc o menajeră, iar până atunci îmi voi lua câteva zile de concediu ca să stau cu tine. Aș muri dacă vi s-ar întâmpla ceva ție sau copilului.

-Copilul e bine, la fel și eu. Nu e nevoie să rămâi acasă, iar menajeră am găsit eu. Va veni mâine, la probă.

Peste câteva zile Adelina a ajuns din nou la spital, de data aceasta cu o lovitură puternică la cap și sângerări ce riscau să pună în pericol viața fătului.

-Domnule doctor, cum se simte soția mea ? dar copilul ?

Doctorul l-a privit rece, refuzând să-i întindă mâna la salut.

-De data aceasta au scăpat. Ghinion, nu-i așa ?

-Ce vreți să spuneți ? Nu înțeleg.

Dar doctorul s-a îndepărtat, deloc înduioșat de nedumerirea lui Tudor. Doi polițiști l-au oprit, cerându-i să-i însoțească la secție pentru câteva lămuriri.

-Spitalul ne-a sesizat în legătură cu o posibilă violență domestică.

-Despre ce vorbiți ? soția a alunecat în casă și s-a lovit.

-Doamna a suferit un puternic traumatism, iar doctorul care a examinat-o a apreciat că acesta i-a fost provocat, indicându-vă pe dumneavoastră ca potențial agresor.

-Ce prostii mai sunt și astea ? de ce mi-aș agresa soția ? E o glumă proastă ?

Tudor s-a văzut obligat, în cele din urmă, să dea declarații în fața polițiștilor, dar ancheta s-a închis pentru că Adelina a refuzat să formuleze o plângere penală .

-Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat la spital, pur si simplu doctorii au exagerat când mi-au văzut loviturile. Au crezut că am fost agresată. Mă ierți ?

-Ce vină ai tu, draga mea? Știi că nu ți-aș face niciodată vreun rău.

Au dat uitării acest incident, așteptând, cu înfrigurare, ca burta Adelinei să prindă contur. Noua menajeră, Maria, era o femeie tare pricepută la toate treburile, fusese educatoare deci urma să fie utilă și după nașterea copilului, iar mâncarea pe care o gătea era minunată.

Într-o dimineață, văzând că Adelina nu coboară pentru micul dejun așa cum o obișnuise, Maria s-a hotărât să bată la ușa dormitorului ca să se asigure cu lucrurile sunt în ordine. Bătăile în ușă s-au izbit de o liniște de mormânt, la fel și vorbele menajerei :

-Doamna Adelina, să știți că eu intru, chiar dacă vă supărați pe mine.

A apăsat cu teamă pe clanță, pătrunzând în întunericul camerei.

-E beznă de-ți bagi degetele în ochi, zici că am întrat într-un mormânt. Doamna Adelina, sunteți aici ?

Niciun răspuns. Sub ușa de la baie se zărea o fâșie de lumină, semn că stăpâna casei putea fi acolo. Hotărâtă să meargă până la capăt, Maria și-a făcut o cruce sănătoasă și a intrat. În cada plină cu apă, Adelina zăcea, mai mult moartă decât vie, cu privirea ațintită în tavan și dâre de sânge închegat în jurul încheieturii.

-Doamnă, de ce ați făcut asta ? dumnezeule, ce nenorocire ! trebuie să chem ambulanța.

-Maria, stai, oprește-te! a strigat Adelina. O să mă omoare dacă află.

-Măcar să îl sun pe domnul Tudor, mă va certa că nu i-am spus.

-Nu! A urlat cu groază, să nu faci asta. Din cauza lui am ajuns în starea asta.

-Ce tot spuneți ? domnul Tudor vă iubește ca pe ochii din cap.

-Habar n-ai tu, Maria, ce monstru e acest om.

Și Adelina a început să-i povestească ce viață de coșmar era obligată să trăiască alături de soțul ei, câte bătăi îndura aproape zilnic și cum era Tudor hotărât să le curme viața ei și copilului nenăscut.

-Doamna Adelina trebuie să mergeți la poliție. Un asemenea bărbat nu merită să trăiască în libertate. Dați-mi mâna să vă bandajez. Uite, s-a oprit sângerarea. Noroc că nu ați știut unde să băgați lama.

Într-adevăr, tentativa Adelinei de a-și lua viața fusese una nereușită, dar suficient de alarmantă ca să o sperie pe Maria.

-Am încercat și altă dată să merg la poliție, dar fără martori care să confirme povestea mea, nu au probe suficiente împotriva lui.

-Doamnă, mie nu mi-e frică decât de Dumnezeu. Merg cu dumneavoastră și spun tot ce am văzut.

-Să nu ne pripim, Maria. Dacă facem ceva greșit, ne riscăm amândouă viața și nu-ți pot cere așa ceva.

Biata menajeră, femeie credincioasă, nu punea la îndoială ce i se arăta, gândind că nimeni nu e nebun să inventeze asemenea scenarii. Dacă doamna Adelina spunea că Tudor e rău, atunci așa trebuie să fi fost. Câți bărbați cumsecade nu se dovedesc a fi adevărate brute cu soțiile lor ?

-Uite ce-ți propun, Maria. Când te duci acasă, povești și alor tăi despre ce ai văzut aici, iar în felul acesta adunăm mai mulți martori ca să-l acuzăm, înțelegi? Așa se câștigă un proces.

-Dar, doamna Adelina, mai mult decât ce s-a întâmplat azi, eu nu am ce povesti. Puteam să jur că domnul Tudor vă iubește și iată că m-am înșelat.

-Dar vânătaia asta de pe picior cine crezi că mi-a făcut-o ? coasta asta, crezi că s-a rupt singură ? crezi că îți arăt eu, Maria, ăsta e adevărul.

Tudor habar nu avea de planurile care se țeseau pe la spatele lui, continuând să își adore soția și copilul nenăscut la fel cum o făcuse și până atunci. Peste două zile aveau să meargă la prima ecografie morfologică, aceea care să le dezvăluie sexul copilului, însă lucrurile fuseseră altfel stabilite de către draga lui soție.

Tudor se afla încă la bancă, dar se pregătea de plecare, când telefonul de la Adelina i-a dat peste cap toate planurile :

-Nu mai mergem astăzi la control, nu mă simt în stare să ajung la cabinetul doctorului. Anunți, tu, te rog, că reprogramăm consultația pentru săptămâna viitoare ?

-Îmi dai din nou emoții, Adelina. Vin acasă, oricum eram pe punctul de a pleca.

-Nu, te rog, nu te îngrijora, au fost doar câteva contracții, se rezolvă cu un antispastic. În plus e Maria cu mine, nu are sens să mai pleci de la birou. Te rog doar să nu uiți să vorbești cu doctorul pentru reprogramare.

Dar Tudor nu-și găsea liniștea, trebuia să fie lângă Adelina, așa că, fără să-i mai spună, și-a strâns lucrurile și a plecat spre casă. Pe drum vorbise cu asistenta doctorului și nu înțelegea nedumerirea femeii care era convinsă că Adelina se afla  în drum spre ecografie, dar n-avea sens să-și mai pună întrebări, îngrijorat fiind de starea soției.

În vremea aceasta Adelina, însoțită de menajeră, întra în cabinetul doctorului, cu 20 de minute întârziere față de ora programării, dar vânătaia supradimensionată din frunte și mersul șchiopătat au scutit-o de orice explicație suplimentară.

-A sunat un domn mai devreme, spunea că e soțul dumneavoastră și dorește să anuleze programarea pentru că nu vă simțiți bine.

-Normal că nu se simte bine, uitați-vă în ce hal a adus-o, canalia!

-Maria, taci te rog, mă faci să mă simt prost.

-Lasă-mă să vorbesc că altfel explodez.

Asistentele o priveau cu multă milă, pătrunse de suferința copleșitoare ce se citea pe fața Adelinei.

-Vă putem ajuta cu ceva ?

-Nu, este în regulă.

Ajuns acasă, Tudor luase toate camerele la rând, dar nici urmă de Adelina sau de Maria, parcă intraseră în pământ. Oare să i se fi făcut mai rău intre timp ? Nu știa dacă să se îndrepte către spital, să sune doctorul sau să aștepte, pur și simplu, însă, în cele din urmă, a ales să meargă la spital.

Ecografia Adelinei se finalizase, copilul era sănătos, dezvoltat normal pentru vârsta lui, mișca, dar trupul încercat al mamei trezise mari îngrijorări doctorului.

-Să știți că orice lovitură sau suferință poate pune în pericol viața fătului.

Tăcere…Adelina și-a ascuns chipul în mâini și a început să plângă.

-Știu.

-Sunt o mulțime de mame care aleg să își crească singure copiii, nu e nicio rușine, a continuat doctorul.

Consultația se încheiase fără ca Adelina să-i răspundă ceva, afișând un aer de victimă traumatizată de agresorul de care se temea sincer.

-Unde ai fost, draga mea ? m-am speriat când nu te-am găsit acasă, am mers până la spital să te caut.

-Am ieșit să iau puțin aer, simțeam că îmi va face bine.

-Puteai să-mi telefonezi, știai că sunt îngrijorat. Sper că nu te-ai dus la ecograf fără mine.

-Nu, sigur că nu, l-a mințit Adelina. De ce-aș face asta ?

Tudor a strâns-o în brațe cu afecțiune, dar ea a scos un geamăt de durere care a alertat-o pe Maria, ascunsă în bucătărie. Femeia era pregătită să intervină dacă bruta ar fi lovit-o din nou.

-De data asta sun și la poliție, cu toată împotrivirea Adelinei.

Alarmat de durerea pe care i-o provocase doar cu o îmbrățișare, Tudor s-a retras speriat, crezând că gestul său fusese prea brutal.

-Iartă-mă, uneori uit cât ești de fragilă. Hai sus să te întinzi puțin până pregătește Maria masa.

Au urcat împreună scările, ținându-se de mână, însă, la jumătatea treptelor, Adelina s-a desprins brusc rostogolindu-se ca un ghem smotocit de o pisică neastâmpărată. În secundele care au urmat spaima și groaza  din inima lui Tudor alertaseră, parcă, întreg universul. Maria își făcuse și ea apariția, pregătită să anunțe ambulanța, poliția și orice autoritate care l-ar fi putut închide pentru totdeauna pe Tudor.

-Dumnezeule mare, presimțeam că se va întâmpla asta. De ce te-am lăsat singură, mititico? De ce nu m-ai lăsat să te ajut ?

Adelina își pierduse cunoștința din pricina căzăturii, iar pata mică de sânge care i se formase sub trup nu prevestea nimic bun pentru pruncul prăvălit, fără voie, în gol. Căzuse pe burtă, iar acum zăcea cu capul într-o parte, având jumătate de față tumefiată.

-Ești un monstru, i-a strigat Maria. Cum ai putut s-o împingi pe scări ? nu ți-a fost milă măcar de copil?

Tudor era absent, vorbele Mariei nici măcar nu-i atingeau urechile, singura lui grijă fiind să o readucă pe Adelina în simțiri, să-i vadă ochii, să-i simtă pulsul, sa-i audă inima. Iar mititelul din burtică trebuia să fie puternic și să reziste, pentru că Tudor nu era pregătit să piardă nimic din ce iubea.

Ambulanța a sosit destul de rapid, manevrele de resuscitare dând rezultate, spre bucuria tuturor. Dar pata de sânge tot creștea amenințâtor, victima trebuia dusă urgent la spital. Tudor a fost oprit să urce în ambulanță, fiind solicitat de către polițiștii ajunși la fața locului să ofere informații în legătură cu incidentul, iar tonul lor părea unul extrem de acuzatorial și bănuitor.

-Nu-l lăsați pe criminal să se mai apropie de ea sau de copil, vă implor!

-Maria, ce te-a apucat ?

-Am răbdat prea mult, domnule, de dragul și de mila Adelinei. Află că știu tot ce i-ai făcut, mi-a povestit chinurile prin care a trecut, am văzut cu ochii mei cum ai forțat-o să își taie venele.

-Cred că nu ești în toate mințile, încetează cu minciunile astea.

În scurtă vreme Tudor era condus la secția de poliție pentru declarații, fiind sfătuit să își contacteze și avocatul pentru orice eventualitate.

Lista martorilor care aveau să-i clădească acuzarea, înfierându-l cu o siguranță nebunească, creștea de la o oră la alta, expunându-l pe bărbat unui pericol iminent de arestare preventivă, dar el încă nu avea habar de iadul pe care îl dezlănțuise.

-Cazul tău a fost preluat de comisarul Manolache, l-a informat avocatul, cu un soi de avertisment în glas.

-Asta ar trebui să mă sperie ?

-Cam da. Tipul e un fel de Dumnezeu al anchetelor, nu se ocupă cu fleacuri.

Manolache era un individ solid, cu ochelarii înfipți într-un nas cărnos cu terminații țepoase ca o cocoașă de arici, trupul adus de spate și mâini mari ca niște lopeți. A intrat în camera de anchetă respirând greu, pesemne urcase multe trepte și a trântit cu zgomot studiat un dosar.

-Dacă ai noroc, ne oprim doar la tentativă.

Tudor își simțea capul greu, ca de plumb, iar corpul parcă îi dispăruse; o senzație dureroasă de dor și neliniște îl apăsa în zona inimii. Și, totuși, ce voiau oamenii ăștia de la el ? tocmai acum, când ar fi trebuit să fie lângă Adelina.

-Aș putea să merg la spital ?

Manolache a deschis dosarul pe care îl trântise mai devreme, citind cu voce tare :

-Astăzi, 23 martie, în jurul orelor 8,30 dimineața, soțul meu mi-a spus că nu-și dorește copilul și aș face bine să întrerup sarcina. Am perceput cuvintele lui ca pe o amenințare, pentru că nu este prima dată când are un comportament agresiv față de mine.

-Despre ce vorbiți, domnule ? a izbucnit Tudor. Nu mi-am lovit în viața mea soția și eram cel mai fericit viitor tată.

-Nu mă întrerupe, l-a somat comisarul. Declarație de martor – subsemnata Popescu Maria, declar că am găsit-o pe doamna Adelina în cada din baie, cu venele tăiate, forțată de soțul ei să se sinucidă.

-Sunt numai aberații, vă rog să mă credeți. Femeia e nebună. Și astăzi, după accident, mă acuza că mi-aș fi împins soția pe scări. Ar trebui să priviți cu rezervă declarațiile ei sau să o testați psihiatric.

-Și ce ar mai trebui să facem ? vă rog, învățați-ne!

Sesizând tonul ironic al comisarului, Tudor a încercat să dea înapoi, mai cu seamă că fusese deja pus în gardă de către avocat că avea de-a face cu un profesionist în toată regula. Care nu se ocupa de fleacuri.

-Nu am vrut să sune ca un sfat profesional, îmi exprimam doar nedumerirea în legătură cu atitudinea menajerei mele.

-La fel de profund mă nedumirește și pe mine următoarea ecuație, a continuat Manolache : cum de o soție atât de iubită precum pretindeți, se ia la trântă cu moartea pe un pat de spital chiar în acest moment, riscând să își piardă copilul nenăscut ?

-A fost un accident, domnule comisar. Urcam scările împreună și, deodată, am simțit cum se smulge din mâna mea și se aruncă în gol.

-Sugerați că ar fi fost un act intenționat ? o tentativă de sinucidere ?

-Nu mai știu ce să cred, dar căzătura ei atât de violentă a fost urmarea unei smucituri puternice. Instinctiv am vrut să-i strâng mâna, dar s-a încăpățânat să opună rezistență.

-Afurisită situație, nu-i așa ? femeile astea mereu vor să opună rezistență. Noroc că nu e moartă, altfel cine știe unde duceați scenariul. Și pentru vânătăile mai vechi de pe corp ce explicație aveți ? sau pentru glezna fisurată ? tot sinucideri ratate și ele ? bag de seamă că aveți o soție recidivistă în sinucideri.

Comisarul vorbea mai mult pentru sine, nedându-i răgaz lui Tudor să răspundă, dar fix acest scop îl și urmărea, vulpoiul, să-l scoată din minți pe soțul vinovat.

-Soția mea se accidenta destul de des, era mai tot timpul cu capul în nori, ba se împiedica de un prag, ba rata o treaptă, acesta fiind principalul motiv pentru care am angajat menajera.

-Deci n-ați atins-o nici măcar cu o floare, cum se zice. Poate că are nevoie de ochelari și este prea fudulă ca să recunoască, știți cum sunt femeile. Apropo, de ce i-ați anulat programarea la ecograf ?

-Îmi puneți prea multe întrebări și nu apuc să răspund.

-Nici asta nu fac bine, este ? ar trebui să mă las de meserie, din cauza dumitale cred că am să mă pensionez.

-Doamne ferește, dar nu am spus așa ceva, se apăra Tudor. I-am anulat programarea pentru că nu se simțea bine, avea contracții și m-a rugat pe mine să vorbesc cu doctorul.

-Sunteți sigur că acesta este motivul ? doar întreb.

-Absolut, poate confirma și menajera.

-Pe mine viața m-a învățat să nu am niciodată încredere în femei. Toate au toane, acum spun ceva, peste câteva minute se răzgândesc, când să le mai crezi, cum să le mai dai ascultare ? eu, dacă eram în locul dumitale, nu-i anulam programarea aia. Că apare unul ca mine, ridicând din sprânceană și întrebându-te : dacă nu se simțea bine, de ce soția dumitale a mers la ecografie însoțită de menajeră ? nu-ți mai povestesc ce îngroziți au fost medicul si asistenta de vânătăile pe care singură și le provocase fiind cu capul în nori, cum ai spus.

-Dacă vă referiți la rana din frunte, a căzut acum câteva zile în baie, sau cel puțin așa mi-a spus mie.

-A, deci există o explicație ! dar cum explicați că s-a prezentat la programare, deși vă ceruse să i-o anulați?

-O pun pe seama transformărilor hormonale prin care trece o femeie de-a lungul sarcinii. În ultima perioadă Adelina devenise foarte capricioasă, avea schimbări bruste de comportament, cu greu reușeai să-i mai intri în grații.

-Domnule, trebuie să recunosc, ești un om remarcabil. Ai răspuns la orice întrebare, pesemne fie că eu sunt cel mai jalnic anchetator, fie dumneata cel mai abil infractor.

Aceste ultime cuvinte ale comisarului Manolache au fost însoțite de o lovitură puternică în masa care stătea între ei și de o privire dură, plină de superioritate. Ochii lui Tudor șovăiau, erau tulburi, gura întredeschisă părea că ar vrut să vorbească, dar o voce interioară îi spunea : ,,tot ce spui, poate fi folosit împotriva ta.,,.

-Vorbește, domnule, până nu e prea târziu. Procurorul nu va avea atâta răbdare ca mine, iar judecătorul cu atât mai puțin.

-Sunt nevinovat, e tot ce am de spus.

-Minți ! te simt că ești disperat, îți miros frica. Treaba ta. Mă duc să interoghez puhoiul de martori care abia așteaptă să îți semneze sentința de condamnare.

Spunând acestea, comisarul Manolache s-a ridicat domol, privindu-și burta care începea să se lase și atârna prea greu, șoldurile supradimensionate și grăsimea care îi distanța degetele de la mâini făcându-le să arate ca niște dinți de furcă

-Sunt prea bătrân pentru mizeriile astea.

-Pot pleca, sunt liber ?

-Nu poți pleca, iar liber nu vei mai fi multă vreme de acum încolo.

-Ți-am spus că e un tip dur Manolache, l-a îmbărbătat avocatul care până atunci tăcuse ca peștele în saramură.

O senzație de cădere în gol și destrămare îl moleșise pe Tudor, care nu mai spunea nimic. I se părea că n-are nicio putere să mai riposteze, că totul nu era decât un scenariu al naibii de bine pus la punct de o minte malefică.

-Adelina și copilul sunt bine! Era singura veste îmbucurătoare pe care o primise de la avocatul său. Mă temeam să nu fi acuzat de omor.

Tudor a tras aer în piept scoțând  un oftat izvorât din adâncurile inimii :

-Ești un idiot!

Simțea un impuls nebunesc să-l lovească, dar o acuzație în plus ar fi fost deja prea mult.

-Am impresia că am dat-o în bară, nu-i așa ?

-O să ne răfuim altădată, l-a liniștit Tudor. Trebuie să ies de aici cât mai curând. Dacă Adelina e bine, înseamnă că poate depune mărturie în favoarea mea.

-Uite ce e, Tudor, am să fiu foarte sincer cu tine, indiferent de reacția pe care ți-o voi provoca. Adelina a depus mai multe plângeri penale de-a lungul timpului în care te-a acuzat de agresiune fizică, dar, de fiecare dată, le-a retras în aceeași zi. La prima vedere totul pare să fi fost premeditat, dar în ochii poliției ,la acest moment, esti un soț violent, care a încercat să-și ucidă nevasta însărcinată. Să nu-ți mai vorbesc despre medicii și asistentele care i-au văzut vânătăile, menajera care jură pe viața ei că ești un monstru feroce, chiar și rudele individei vorbeau despre isprăvile tale.

-Dar nici nu-i cunosc pe oamenii ăștia, cum pot spune asemenea minciuni despre mine ? și-a provocat de una singură toate acele lovituri iar eu, ca un prost, o compătimeam că e neîndemânatică.

-Bănuiesc că nu ai pretenția să te creadă cineva în acest moment, iar mărturia menajerei te îngroapă, prietene, este cel mai credibil martor.

Tudor își simțea buzele amorțite, ar fi vrut să riposteze, dar nimic din corpul lui nu părea să mai răspundă vreunei comenzi. Gândul că femeia pe care o iubise ar fi putut spune asemenea minciuni despre el îl îngrozea.

-O să fac un test poligraf. E suficient de puternică această probă ?

-Acuzarea are de partea ei documente medicale, fișe de observație, de externare, scrisori medicale, martori, vrei să mai continui ?

-Din felul în care pui problema, îmi dai de înțeles că nu mai nicio scăpare.

Îl lovi brusc gândul că va ajunge la pușcărie, că nu va reuși să convingă pe nimeni că e nevinovat. Se chinuia să se concentreze, să-și facă un plan, să se descotorosească de slăbiciunea pe care i-o arătase comisarului Manolache.

-Vei dus în fața unui judecător care va decide dacă trebuie sau nu să fii arestat. N-am de ce să te mint, sanșele noastre de reușită sunt egale cu zero.

-Când, acum ?

-Cel mai probabil mâine dimineață, procurorul are multe de scris în acuzarea ta.

Tudor își petrecuse noaptea într-o celulă obscură cu miros de rozătoare și transpirație, dar gândurile lui aveau spațiu suficient  cât să nască cele mai negre scenarii, dar învălmășeala ideilor luase o întorsătură bruscă, întrezărind un soi de optimism resemnat – oamenii nevinovați au nevoie doar de adevăr.

Se pregătea să apară în fața judecătorului pe care și-l imaginase drept și chibzuit.

-E femeie, deci nu prea suntem în avantaj, așa că nu-ți face prea mari speranțe ca să nu ai dezamăgiri.

Ajuns în boxa arestaților, Tudor își trecu degetele prin păr, aranjându-și firele cu mișcări ușoare.

-Ridicați-vă, intră instanța.

Era singurul arestat  din sală și i se părea că judecătoarea îl privește cu un dezgust întunecat ce nu prevestea nimic bun. Procurorul a început să vorbească plin de înflăcărare, desenându-l pe soțul bătăuș în cele mai negre tușe. Și nu erau doar vorbe goale, cita pasaje extrase din declarațiile martorilor  care juraseră cu mâna pe biblie că spun adevărul, iar adevărul lor îl descria ca pe un tip perfid, duplicitar, autoritar și abuziv.

Exista chiar și o primă declarație a soției supraviețuitoare, smulsă de pe patul de spital, împietrită de frică și suferință. Imaginea prezentată de procuror înfățișa o Adelina speriată și traumatizată, dar hotărâtă să meargă până la capăt.

A urmat poziția plină de superioritate a judecătoarei care l-a întrebat dacă dorește să dea declarație.

,, Ai face bine să-ți ții gura, tot ce spui poate fi folosit împotriva ta,, i-a soptit din nou vocea care îl îndemna la muțenie.

-Inculpatul, doriți sau nu să dați declarație ?

-Nu, doamnă președinte.

După nicio oră de chibzuială, completul de judecată și-a pronunțat verdictul – admite propunerea de arestare preventivă.

Așa deci, voi ajunge și la pușcărie, și-a spus Tudor. Se uita la judecătoare cu același dispreț cu care se simțise privit, dar la anunțarea verdictului ea nu-și luase nasul din hărtii, gest care i se părea cât se poate de jignitor, de parcă nu-l considera demn de biciul sentinței.

Șase luni de arest preventiv s-au scurs pe nesimțite pentru restul lumii, dar Tudor se cufundase într-un soi de anxietate inconștientă, accentuată de refuzul constant al judecătorilor de a-l pune în libertate.

Adelina născuse o fetiță sănătoasă în ciuda încercărilor repetate de a împiedica acest fapt, dar găsea totuși o enormă bucurie în faptul că Tudor nu era liber. Măcar atât … desigur avea și ea partea ei de contribuție la încarcerarea bărbatului, pentru că lacrimile pe care le afișa la fiecare termen de judecată nu puteau rămâne fără urmări.

Maria, menajera transformată în bonă, încă avea credința nezdruncinată în legătură cu vinovăția bărbatului, chiar dacă ochii ei nu văzuseră vreodată un gest violent și urechile nu-i auziseră vreo vorbă de ocară, dar, chiar și așa, o mustra pe Adelina că se amuză de suferința lui Tudor, uitând să se preocupe, mai cu seamă, de soarta copilei pe care o neglija complet, de parcă i-ar fi stat în calea planurilor pe care mintea ei le născocea.

-Te-ai țicnit, fetițo? Răzbunarea e pentru proști, cândva l-ai iubit pe soțul tău și nu se cade să pui atâta suflet și bucurie în tragedia care i se întâmplă.

-Lui i se întâmplă tragedii? Maria, ce-i cu tine, te-a apucat mila ?

Maria își făcea cruce și-i da pace, rugându-se la Dumnezeu pentru o fărâmă de inimă și una de minte, dar cu fiecare zi Adelina se îndepărta tot mai mult de copilul pe care îl născuse în ciuda tuturor piedicilor pe care singură și le clădise.

-Ești la fel de idioată ca taică-tău, mă scoți din minți! Imi vine să te trimit lângă el la pușcărie.

Maria ascultase fără să vrea cuvintele Adelinei și a simțit cum i se scurge sângele din vene și un nod al îndoielii adânc înfipt în gât.

-Maria, scapă-mă de pacostea asta care urlă ca o apucată, de îmi vine să o arunc pe geam. Cred că sufăr de un șoc post traumatic, iar copilul ăsta îmi amintește constant de coșmarul vieții mele. Să știi că mă gândesc să o dau spre adopție, în fond nu sunt pregătită să fiu mamă. În loc să mă concentrez pe proces, mintea mea e împărțită în toate direcțiile.

Oare de unde atâta ură pentru Tudor? Se dezlănțuise asupra lui ca un uragan, scoțând la bătaie artileria grea formată din fotografii cu loviturile pe care singură și le provocase, mărturiile doctorilor care o îngrijiseră, ale psihologului pe care îl frecventa, vecini, cunoștințe, un întreg arsenal de dovezi de necontestat ale vieții mizerabile pe care o dusese alături de Tudor.

În bezna deplină din sufletul ei doar răutatea mai făcea lumină, iar doctorii aveau să diagnosticheze, mai târziu, acest comportament ca fiind o severă dereglare psihică generată de traumele unei copilării sufocate de abuzuri.

Înspăimântată până în măduva oaselor, Maria încerca să găsească ordinea în haosul asurzitor al ideilor pe care singură și le implantase, subjugată fiind de personalitatea dominantă a Adelinei care o mânuise cu abilitățile unui păpușar remarcabil.

Avea coșmaruri în fiecare noapte, visa că întunericul era populat de creaturi care se repezeau să o sfâșie trăgând-o cu ghearele și atingând-o, iar în fundal auzea mereu glasul Adelinei șoptindu-i rece : ,,tot ce vrei să mai spui va fi folosit împotriva ta.,,

-Doamne ajută-mă!

În vremea asta Tudor părea să fi ajuns la nivelul cel mai de jos al disperării, iar avocații, pe care îi tot schimba, îl sfătuiau să recunoască și să se roage pentru clemența judecătorului. Tânjea cu disperare să-și țină în brațe fetița, dar știa prea bine că acest lucru nu se va întâmpla prea curând. În definitiv, îl acuzau de tentativă de omor.

Maria a intrat în sediul poliției întrebând de comisarul Manolache.

-S-a pensionat acum două săptămâni.

Femeia a oftat și a rămas înțepenită în fața polițistului care îi dăduse o asemenea veste.

-Poate vă ajută altcineva.

-Imposibil! Venisem să-i vorbesc despre un caz în care a făcut o greșeală, de fapt, a fost și vina mea, dânsul nu avea de unde să cunoască adevărul. Practic nici eu nu l-am cunoscut, poate că nici acum nu mi-e prea clar ce s-a întâmplat.

Vorbea fără noimă, fiind greu de urmărit și de  înțeles, dar cel care o asculta părea că-i pricepe zbaterile și îi dă o mână de ajutor :

-N-ar trebui să vă spun asta, deci nu știți de la mine, dar, dacă țineți morțis să-l întâlniți pe domnul Manolache, îl găsiți la această firmă de securitate. Am înțeles că l-au făcut director.

Negreșit că trebuia să-l vadă cât mai curând, până nu era totul pierdut, așa că Maria s-a descurcat, cumva, să pătrundă în biroul de director al fostului comisar Manolache.

-Nu vă mai amintiți de mine, nu-i așa ?

-Ar trebui ?

-Nu, cred că nu. Am fost martor în dosarul domnului Tudor Anton, cel acuzat că și-a împins pe scări soția însărcinată.

-Doamnă, sunt pensionar, nu mai am nicio legătură cu poliția, din fericire. Nu înțeleg ce vreți de la mine, a întrebat-o pe un ton iritat.

-Spuneți-mi măcar că vă amintiți cazul, vă rog.

-Evident că mi-l amintesc, sunt la pensie nu la azil, dar tot nu vă pot ajuta. E la pușcărie individul ?

-A primit o primă pedeapsă de 10 ani, dar este nevinovat.

-Bun! Deci mi-am făcut treaba, a exclamat plin de mândrie.

-De fapt s-a făcut o greșeală, domnul Tudor nu a împins-o pe scări pe doamna Adelina, el chiar o iubea sincer, cred că totul a fost o înscenare.

-Doamnă, opriți-vă. E normal să simțiți remușcări, în definitiv ați avut o mare contribuție la acuzarea lui din câte îmi amintesc, dar, de aici și până la negarea evidenței, e multă pâine de mâncat. Vedeți-vă de viață, individul e acolo unde ar trebui să fie.

-Nu înțelegeți, domnule comisar, am mințit când am declarat că l-am văzut lovindu-și soția. Am mințit!

-Atunci aveți un motiv în plus să vă țineți gura, mărturia mincinoasă se pedepsește cu pușcăria.

-De fapt n-am mințit intenționat, am declarat ce îmi spusese doamna Adelina că i s-a întâmplat.

-Deja vă comportați ca un infractor, nici nu v-am acuzat bine, că începeți să dați înapoi. Este că frica de pușcărie vă limpezește mintea ? vă doresc o zi bună, dar trebuie să plec.

Spunând acestea, Manolache a părăsit biroul, forțând-o și pe Maria să plece.

-Întotdeauna am fost un om corect și nu-mi pasă că merg la pușcărie dacă am greșit.

Îi încolțise în minte o altă idee, dacă planul cu fostul comisar Manolache eșuase încă de la prima încercare. Voia să o confrunte pe Adelina, să-i ceară socoteală, să o privească în ochi și să-i mărturisească tot. A intrat în casă uimită de liniștea nefirească, dar avea nevoie să se reculeagă înainte de marea devoalare.

Adelina o aștepta în bucătărie, bându-și cafeaua cu o față crispată, ce prevestea o izbucnire.

-Unde ai fost până la ora asta ? știi cât de greu mi-a fost să o adorm ?

-Ia-i dat să mănânce la 12 ?

-Ce-ți pasă ? Ești concediată, nu vreau să te mai văd.

-Sper că glumești, fără mine ești moartă, nu te-ai descurca nici măcar o zi și știi asta prea bine.

-Te urăsc, Maria ! Vă urăsc pe toți, îmi vreau viața mea de dinainte înapoi.

-Știu ce vrei să faci, a înfruntat-o Maria. Te-ai folosit de mine, iar acum, pentru că nu-ți mai sunt de vreun folos, mă arunci la fel cum ai făcut și cu domnul Tudor. Nu m-ar mira să mă acuzi și pe mine de cine știe ce nenorociri. Crezi că nu mi-am dat seama cum ești ?

-Ești doar proastă, Maria, dar într-adevăr, rolul tău aici s-a încheiat.

-De ce ai mințit că domnul Tudor ți-a făcut rău ? De ce ai vrut cu orice preț să-l vezi la închisoare ? De ce ai făcut un copil dacă nu-l iubești?

Prea multe întrebări, prea multă zarvă, capul Adelinei stătea să explodeze. A lovit-o pe Maria cu un bătător de carne, dar parcă nu era mulțumită de rezultat. I se părea că femeia îi râde în față, o înfruntă și are pretenții.

-Cine te crezi, javră ?

Poliția a reușit să o prindă după o saptămână de căutări, ascunsă într-o cabană părăsită din pădurea de la marginea orașului. Spre norocul ei a fost acuzată de tentativă de omor, Maria reușise, cumva, să lupte cu moartea și să învingă.

 

Publicat in categoriile: Justitie
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: