Imaginea lor era dulceagă în mintea celor care îi cunoșteau, genul de cuplu perfect, invidiat și admirat deopotrivă, comentat și judecat până la cele mai subtile amănunte. Patricia, mereu senină și sărâzătoare, zâmbind oricui și fără adresă, Emil, blând și calm, ca o zi de mai, împreună epuizându-și, fericiți, dragostea.

Se cunoscuseră pe părtia de schi, ultimul loc în care s-a fi așteptat Patricia să-și găsească un soț, dar, dacă soarta așa fusese scrisă, cine erau ei să se împotrivească ?

-Omule, ești inconștient, puteai să mori acolo sus, îl abordase pe Emil, uimită de curajul nebun cu care bărbatul tăiase pârtia, fără să-i pese de pericole.

El și-a scos ochelarii și casca, dezgolind o față osoasă și decolorată, în ciuda crivățului care sufla năprasnic, privind-o curios :

-Era să te lovesc ?

-Ce? Nu, Doamne ferește! La ce viteză aveai, nici nu ar fi contat. Spuneam doar că e periculos ce ai făcut, să cobori pe valea abruptă și plină de cioturi. Nici cei mai experimentați schiori nu-și riscă așa norocul.

-Știu panta cu ochii închiși, a liniștit-o Emil. Dacă vrei, îți spun secretul coborârii perfecte, dar va trebui să mă lași să te invit la cină.

Frumoasă abordare, nimic deplasat sau grosolan în atitudinea acestui tip ce părea destul de interesant. Patricia a acceptat invitația, dar a refuzat să afle secretul coborârii perfecte.

Emil, în schimb, habar n-avea că va rămâne doar cu amintirea acelei văi care îi adusese împreună, dar o iubea și îi făcuse o promisiune înainte de căsătorie :

-Jur să nu mai cobor decât pe piste marcate! Acum vrei să fii soția mea ?

Au urmat trei ani frumoși și un copil care le-a completat minunata viață despre care se vorbea intens ori de câte ori se căuta un exemplu de familie perfectă.

Cine ar fi crezut că... cine ar fi crezut ?

Iarna, anotimpul lor preferat, așternuse straturi groase de zăpadă peste lume, transformând-o într-o miniatură înghețată. Cu greu reușeai să străbați  câțiva kilometri până la magazinul de pâine, iar la școală nu se putea ajunge decât în urma plugului care lăsa anevoios dâre albe pe post de șosele.

-Teribilă iarnă ! n-a mai nins așa din copilărie. Curând ajungem la nori.

Patricia administra o mică patiserie de la care se aproviziona tot cartierul, iar Emil era medic la spitalul orășenesc.

Costin, băiatul familiei, abia împlinise 6 ani când viața avea să i se schimbe pentru totdeauna. Tot ce-și mai amintea din acea teribilă noapte erau flăcările uriașe care sfidau răceala zăpezii, dansând barbar în jurul casei, cuprinzând-o sălbatic și prefăcând-o în scrum, dimpreună cu Patricia.

-Un scurt circuit, au concluzionat pompierii, atât de scurt încât viața bietei femei nu mai putuse fi salvată.

Lumea era îngrozită, așa ceva nu se mai pomenise în orașul lor până atunci. Și cât de curajos fusese doctorul, luptând cu flăcările ca să-și scoată băiatul.

Scrum, amintiri și lacrimi au rămas în urmă, dar accidente se întâmplă mereu, nu-i vina nimănui și nimeni nu judecă. Emil a vândut totul și-a luat copilul și a plecat la capătul celălalt al țării, ca să nu-l știe nimeni și să nu i se plângă de milă.

Și, la urma urmei, nici nu aveau de ce să-l compătimească – Ramona, asistenta lui, l-a însoțit în noua viață pe care aveau să o împartă feriți de ochii curioșilor.

Costin, prea necopt și fraged ca să înțeleagă și să analizeze, și-a plâns mama cum s-a priceput și el mai bine, pentru că nu avusese de la cine să învețe suferința și tristețea. Emil părea împăcat și plin de viață, avea bani și o femeie care să-i încălzească nopțile. Își găsise și un post la spital, iar Ramonei îi interzisese să mai lucreze :

-Nu ne lipsește nimic. Stai acasă și te ocupi de Costin, să nu iasă prost ca maică-sa.

Trecuseră doi ani de la moartea Patriciei, dar doctorul refuza să se căsătorească cu fosta asistentă medicală devenită, fără voie, servitoare. Începuse să o neglijeze, o jignea, aruncându-i vorbe grele, de care nu-l știuse capabil, părea că se străduiește, din răsputeri, să scape de ea.

-Emil, ți-ai găsit o altă femeie ? l-a întrebat într-o dimineață, după ce bărbatul nu-și petrecuse noaptea acasă.

Nu i-a răspuns, dar și tăcerea are înțelesurile ei, dacă știi să le descifrezi.

-Crezi că poți scăpa de mine la fel de ușor ? Eu nu sunt Patricia.

-Mă ameninți, cumva ? ești la fel de implicată ca și mine, așa că ai face bine să nu mai deschizi vreodată gura. Iar ca să îți răspund la întrebare, da, mi-am găsit pe cineva. Sunt un bărbat liber, am tot dreptul să fac ce doresc cu viața mea.

-Și eu ce reprezint pentru tine ? o povară ?

Costin, trezit din somn de țipetele celor doi, a ieșit din cameră speriat :

-S-a întâmplat ceva, tata ?

-Treci în camera ta, astea sunt discuții de adulți.

-Dar trebuie să plec la școală.

-Scumpule, mergi la baie până pregătesc micul dejun, l-a liniștit Ramona. Nu s-a întâmplat nimic, nu te îngrijora.

-Astăzi vă însoțesc și eu la școală, s-a înveselit brusc, Emil. Mi-am luat zi liberă.

Drumul spre școala băiatului nu dura mai mult de 15 minute, dar tensiunea care plutea în aer parcă dilatase timpul, făcându-l să pară o eternitate.

Costin privea pierdut orașul, gândindu-se dacă nu cumva venise momentul să își piardă și a doua mamă, iar Emil și Ramona evitau să-și vorbească de teamă să nu răbufnească din nou.

-Eu am programare la coafor, i-a spus femeia, unde vrei să te las ?

-Merg cu tine, poate au un frizer disponibil să mă aranjeze puțin.

-Te faci frumos pentru ea ? l-a întrebat cu amărăciune.

-Care ea ?

-Femeia pe care spuneai că ai cunoscut-o e pacientă sau lucrează în spital ?

-Încetează, te rog. Nu am vorbit serios mai devreme. Nu e nicio femeie, tu ești singura pe care o iubesc.

I-a luat mâna dreaptă si a sărutat-o apăsat, apoi i-a mângâiat obrazul fin și umed din prin pricina lacrimilor care se rostogoleau ușor.

-Nu plânge, prostuțo, am fost un bou. Iartă-mă.

Ramona se liniștise. Cumva, vorbele lui reușeau de fiecare dată să îi zdruncine și cele mai puternice convingeri.

-Știi ce, hai să mergem direct acasă, i-a propus Emil. Avem toată ziua pentru noi, mi-e dor să te țin în brațe.

Trecuse ceva vreme de când apropierea dintre ei se transformase într-o veritabilă prăpastie, iar Ramona simțea o nevoie acută de afecțiune.

Orele ce au urmat i-au reamintit de ce îl iubea atât de mult pe Emil, de ce făcuse lucruri nebănuite pentru acest bărbat, de ce nu avea puterea să-l refuze. Printre îmbrățișări, sărutări fierbinți și alte asemenea, și-au amintit, brusc, de Costin.

-Ce-ar fi să îl aștept eu azi la școală ? a întrebat-o doctorul.

-S-ar bucura foarte tare.

Ramona a întrat în baie, iar Emil, mai voios ca niciodată, a plecat către școală, lăsându-l pe Costin mut de uimire :

-Ce cauți tu aici ? Te-ai certat cu Ramona ?

-Ce vorbe sunt astea ? Sunt tatăl tău, n-am voie să te iau de la școală ?

-Ba da, doar că nu ai făcut-o niciodată până acum. Și mă gândeam, având în vedere discuția de azi dimineață, că v-ați despărțit.

-De când tragi tu cu urechea la discuțiile adulților ?

-Tată, urlați unul la celălalt! Și un surd v-ar fi putut auzi.

-Află, amice, că eu și Ramona ne iubim și suntem foarte fericiți împreună. Iar motivul pentru care am venit să te aștept azi la școală este că vreau să mergem împreună să îi căutăm un inel de logodnă.

Băiatul nu-și amintea dacă fusese vreodată cu tatăl lui la cumpărături, dar îi surâdea ideea.

-De acord. Eu știu mai bine decât tine ce îi place Ramonei.

Au pierdut două ore de căutări, dar nimic nu a fost pe placul doctorului.

-Renunț, am obosit. Hai să mergem acasă.

-Dar nu am cumpărat nimic, tată.

-Reluăm în zilele următoare, sunt flămând și nervos.

Dezamăgit de eșecul  cumpărăturilor, băiatul și-a propus să găsească de unul singur inelul potrivit pentru Ramona. Se apropiau de casă când zgomote insistente de sirene și un număr mare de mașini de pompieri le-au atras atenția.

-Cred că e un incendiu undeva.

-Uite și o ambulanță, înseamnă că sunt și răniți.

Înaintau spre casă anevoios, dirijați de echipaje de poliție sosite să împrăștie curioșii.

-Tată, e casa noastră! A ars! Arde!

Costin a sărit din mașină, încercând să fenteze vigilența pompierilor, învinși de vâlvătaia care mistuise întreaga casă.

-Ramona ! urla băiatul. Unde ești ?

-Hei, puștiule, n-ai voie aici. Unde-ți sunt părinții ? l-a întrebat un polițist.

Emil, ajuns și el la locul dezastrului, și-a îmbrățișat fiul.

-Nu din nou, tată, nu din nou...

Un scurt circuit, fusese concluzia pompierilor.

Pe Ramona o găsiseră moartă în baie, intoxicată cu fumul gros. Biata de ea, n-avusese nicio șansă.

Costin era mut de durere, amintiri pe care le crezuse uitate îi reveniseră brusc în memorie ca o întoarcere în timp.

Dar viața a fost blândă cu cei doi și le-a mai oferit o șansă – Emil a decis să se mute în alt oraș, hotărât să o ia din nou la capăt, fără ca vreun străin să-și bage nasul în treburile lui. Trecuseră șase ani de la moartea Ramonei și opt de când Patricia pierise în flăcări, însă era un secret pe care doar Emil și Costin îl puteau povesti.

O nouă femeie le luase locul – Ofelia – reușind să treacă testul timpului alături de doctor, fără vreun incident notabil. Lucra la o bancă și se pricepea de minune la administrarea banilor, la întreținerea familiei și la educația lui Costin.

Ofelia nu avea copii sau alte rude, iar cu această din urmă calitate îl cucerise pe Emil, determinându-l chiar să o ceară în căsătorie. Femeia era pricepută și la treburile casei, pentru că nu era lucru ușor să îngrijești un soț veșnic ocupat și un adolescent rebel, dar ei erau familia pe care Ofelia și-o dorise dintotdeauna.

Profitând de câteva zile libere, și-a luat inima în dinți și, înarmată cu toate cele necesare, a intrat în camera lui Costin pentru o curățenie generală.

Semiobscuritatea încăperii masca discret obiectele vestimentare spânzurate pe mobilierul subjugat de lucruri inutile, a căror destinație ar fi trebuit să fie coșul de gunoi. Un miros de aer stătut făcea din acest sanctuar al lenei și sedentarismului un loc absolut respingător, dar Ofelia era hotărâtă să nu renunțe.

A smuls draperiile din perete risipind milioane de particule de praf ce străluceau în lumina care părea să inunde camera pentru prima dată.

Tot cotrobăind cu aspiratorul pe sub pat în căutarea șosetelor desperecheate, a scos la iveală un mic carnețel îmbrăcat în piele neagră, separat la mijloc de un pix și o fotografie. Nu era nimeni acasă, așa că n-a avut nicio teamă să-l deschidă.

Fotografia înfățișa o femeie tânără, destul de drăguță, plimbând în cărucior un băiețel, probabil Costin. Emil nu-i povestise niciodată nimic Ofeliei despre mama băiatului, dar nici ea nu fusese curioasă să afle detalii. Presupusese că era moartă, devreme ce nu se arătase niciodată în peisaj, iar Costin nu-i pronunța numele și nici nu amintea vreo întâmplare legată de ea.

-Pesemne că a murit când el era mic și nu mai are nicio amintire.

Răsfoind paginile carnețelului a dat peste o altă fotografie în care Costin și tatăl lui îmbrățișau o altă femeie decât cea din prima imagine. O mențiune scurtă, pe spatele fotografiei – Ramona, vacanță – adâncea și mai mult misterul.

-Cine să fie această Ramona ? de ce nu vorbea nimeni nimic despre ea ?

Deși nu avusese inițial întenția de a citi acel jurnal, pe Ofelia o măcinau prea multe întrebări ce trebuia să fie  lămurite.

Ultima consemnare data chiar cu o săptămână în urmă : ,, Mi-e teamă că Ofelia va avea aceeași soartă ca mama sau ca Ramona. Tata începe deja să dea semne de nerăbdare, îl urmăresc cu atenție de ceva timp. Se întâlnește cu o femeie mai tânără, cred că nu are mai mult de 30 de ani. Refuz să mă mai atașez emoțional de mamele mele temporare, sunt atât de trecătoare prin viața noastră. Tata e bolnav, sunt convins acum de asta, dar n-aș vrea să trăiesc cu gândul că ar putea ajunge la închisoare. Mi-aș dori ca Ofelia să plece până nu e prea târziu.,,

Fiori reci de gheață i-au pătruns pe șira spinării, iar mâinile tremurânde dădeau pagină după pagină în căutarea unor răspunsuri.

,, Știu acum că moartea mamei nu a fost un accident, dar tata a trebuit să se elibereze ca să poată fi fericit cu Ramona. Fericirea ? Cât durează ea ? mă întreb dacă mama s-a întâlnit cu Ramona acolo sus. Oare arșii ajung toți într-un singur loc ? Nu mi-aș dori să mor flăcări, prefer ștreangul sau bătrânețea.,,

Însemnările băiatului redau inclusiv orașele unde locuise cu tatăl său, precum și alte informații prețioase pentru cine ar fi fost preocupat să afle adevărul. Captivată de lectură, Ofelia nici nu a observat că nu mai era singură. Costin o privea din pragul ușii, cu un amestec de milă și furie :

-De ce ai umblat prin lucrurile mele ?

Ofelia a scăpat jurnalul, încercând să-l împingă, discret, sub pat.

-Am văzut ce-ai făcut, n-are sens să te ascunzi, a continuat băiatul. Dar n-am să-ți permit să-i faci rău tatei.

-Costin, tu ești bun, nu ești un monstru. Te pot ajuta, dacă ești de acord să-l demaști. E adevărat că ți-a ucis mama? Și pe acea femeie Ramona ?

-Taci, te rog, până nu e prea târziu, o implora Costin, din ce în ce mai agitat.

-Tu nu trebuie să faci nimic, insista Ofelia, mă voi ocupa eu de toate.

Ca niciodată, Emil ajunsese mai devreme acasă, iar scena la care tocmai asistase, îl nedumerea sincer.

-Ce se petrece aici ? Costin, de ce plângi ?

-Tată, știe tot! Tot, înțelegi ?

-Despre ce vorbești ?

-Ofelia, a aflat despre mama, despre Ramona, despre ce ai făcut .

-Și ce e rău în asta ? Mai devreme sau mai târziu aveam să îi spun chiar eu că am mai fost căsătorit.

Ofelia nu pricepea dacă în fața ei stăteau doi nebuni sau doar unul singur, așa că i-a pus la încercare :

-Emil, am aflat că ți-ai ucis cele două neveste prin incendiere.

-Ce tot spui ? în primul rând am avut o singură soție, iar moartea celor două s-a datorat unor accidente nefericite. De unde ai scos aberațiile astea ?

-De la fiul tău care te crede un criminal psihopat.

Emil simțea, dintr-o dată, o mare silă pentru această femeie care scormonise fără niciun drept într-un trecut uitat și îngropat.

-De ce a trebuit să strici tu totul ?

Simțind pericolul, Ofelia s-a îndepărtat controlat, încercând să găsească un obiect cu care să se poată apăra în caz că soțul ei ar fi încercat să o ucidă.

-Costin, ajută-mă! tu ești un copil bun, ajută-mă!

Dar băiatul dispăruse trântind ușa în urma lui, presimțind deznodământul și prea laș ca să fie părtaș la o crimă pe care ar fi putut-o împiedica. L-au găsit câteva ore mai târziu, spânzurat de o grindă a garajului care scăpase, ca prin minune, de flăcări.

-Ce nenorocire pentru sărmanul doctor, comentau vecinii. Să-și îngroape și nevasta și copilul odată.

-Am auzit că femeia ar fi fost găsită cu gâtul tăiat. Cineva a omorât-o, apoi a dat foc la casă ca să-și acopere crima.

-Dar cine ? se întreba nedumerită o femeie care locuia la câteva străzi mai încolo.

-Cum cine ? băiatul ! Avea probleme psihice.

-Bietul doctor, ce blestem ! Ce blestem !

N-aș mai fi scris această poveste dacă moartea atâtor nevinovați ar fi rămas nerăzbunată.

Dar soarta te lovește uneori cu o patimă feroce, sec și înăbușit, silindu-te să accepți că nimic nu poate rămâne nepedepsit.

Martorii muți sunt, deseori, mai credibili decât cei peste măsură de guralivi, iar un jurnal înnegrit de cenușă, dar cu foile intacte, avea să ronțăie ca un șoricel flămând toate paginile de minciuni pe care doctorul le înșirase anchetatorilor.

Jurnalul lui Costin mistuise ce mai rămăsese nears.