Tanti Elena Buzilă locuise în spatele gării de când se măritase, în urmă cu 40 de ani. Răposatul Tudor Buzilă, mecanic de tren, o ajutase cu bagajele într-o zi, după care a luat-o de nevastă. Dacă tot s-au plăcut de la prima căutătură, ce rost avea să mai piardă vremea făcându-i curte?

- Ascultă Eleno, i-a spus bărbatul cu îndrăzneală, eu n-am multe să-ți ofer, dar am o casă rămasă de la părinți care abia așteaptă o mână de femeie. Poate că cererea în căsătorie pe care Tudor Buzilă o făcuse vi se pare lipsită de romantism, dar dacă ați ști cât de greu se trăia în acele vremuri și cât de bogat erai dacă aveai o casă, ați înțelege de ce Elena a acceptat fără să clipească. Era o copilă peatunci, n-avea decât 18 ani, iar pentru ea viața de-abia începea. S-au luat fără popă și biserică, nu era rost de credință prea mare în acele vremuri. Casa cu care se lăudase Tudor Buzilă era mai degrabă o baracă aruncată între niște bălării din spatele gării, dar acum era a lor.

- Facem și noi gard, Tudore, că mi-e frică de hoți când tu nu ești? I-a spus tânăra nevastă care se transforma într-o casnică desăvârșită.

- Cu ce bani, Eleno, cu ce bani, că acum am două guri de hrănit? Lasă că nu te fură nimeni, că doar mă cunoaște toată lumea. Zece ani s-au scurs în bună pace, dar casa familiei Buzilă tot fără gard a rămas. Iar după ce Tudor Buzilă s-a dus, răpus de un cancer la plămâni, nici că s-a mai gândit cineva la împrejmuiri. Elena nu s-a mai măritat niciodată. Își iubise prea mult bărbatul ca să o ia de la capăt cu altcineva. Își ducea zilele în singurătate, uitată de lume.

Când lângă curtea ei au construit un depou de autobuze care făceau legătura între stațiunile de pe malul mării a fost fericită. În sfârșit putea fi de folos. Dacă vă întrebați în ce fel, vă spun îndată. Puzderia de oameni încărcați de bagaje avea nevoie de o toaletă unde să-și golească toate poverile, cât timp așteptau autobuzele prăfuite. Dar primăria numai la necesitățile fiziologice ale călătorilor nu se gândise, așa că bieții de ei se ușurau pe unde puteau, iar cel mai la îndemână loc era în bălăriile din curtea neîmprejmuită a Elenei Buzilă. Sătulă de mirosul și mizeria care îți tăiau respirația, femeia s-a hotărât să își transforme wc-ul personal într-unul public.

Așa că, într-o dimineață a tocmit câțiva muncitori să-i stârpească buruienile crescute de-a valma și să-i facă potecă până la wc-ul ce urma să devină al comunității. A pus chiar și un panou mare pe care scria wc fără taxă, ca să încurajeze lumea. În scurtă vreme, cu toții știau de acel loc, iar unii chiar îi lăsau câțiva bănuți într-o cutiuță aflată la intrare. Elena Buzilă își alungase singurătatea și intra în vorbă cu oricine era dornic să-i arunce câteva cuvinte și două parale.

Duminica dimineața era cea mai obositoare zi a săptămânii pentru că se făcea curățenia generală. Ne aflăm în ultima duminică a lunii septembrie. Elena știa că sezonul se încheiase și de acum până la vară doar turiștii curajoși se mai aventurau în apele mării. Un soi de tristețe amestecată cu ușurare o cuprindea mereu în această perioadă a anului. O să-i lipsească cetele de tineri gălăgioși și rebeli, copiii care se fugăreau și țipau cât îi ținea gura, ba chiar și cei cu care nu schima niciodată vreun cuvânt și nu-i folosiseră wc-ul. Înarmată cu o găleată și multe cârpe încerca să-și alunge prin muncă gândurile triste.

- Cineva și-a aruncat pantalonii! Vorbea ea singură. A pus mâna pe bucata de cârpă ce zăcea într-un colț și un țipăt scurt a tăiat liniștea. Elena Buzilă împietrise. Haina găsită ascundea o jumătate de picior uman, negru și întrat în putrefacție. L-a aruncat cât colo, dar nu îndrăznea să mai facă vreun pas.

Brusc și-a amintit cât se rugase de Tudor să-i facă și ei un gard ca să nu mai stea cu frica în casă. Dar lui nu-i păsase. Se grăbise să moară și s-o lase singură. Piciorul ăla putea fi al ei și nimeni nu i-ar fi plâns de milă. După ce și-a mai revenit, a dat fuga la poliția din gară ca să anunțe nenorocirea.

- Am găsit un picior în wc, veniți repede!

- Tanti Elena, îți arde de glume? A întrebat-o polițiștul de serviciu. - Jur că nu glumesc, și-a făcut femeia sfânta cruce. Mă apucasem de curățenie și am dat peste o bucată de om, negricioasă și împuțită. Dacă mortul e aruncat în hazna? În scurtă vreme, toată poliția orașului cerceta wc-ul Elenei Buzilă. Curtea era în sfârșit împrejmuită, ca să țină de-o parte cetele de curioși. Nimeni nu mai auzise așa o grozăvie. - Dar dacă ea l-a omorât și acum dă vina pe altcineva? Se întrebau vecinii.

- N-aș crede așa ceva. Elena nu e în stare să omoare nici musca de pe rahat, darămite un om! După câteva ore vidanjele uriașe goliseră totul, scoțând la lumină și celălalt picior. Biata Elena a leșinat. Până seara au fost curățate și wc-urile vecinilor , au fost scotocite toate tomberoanele și ghenele din apropierea gării și a depoului.

Poliția nu știa încă pe cine trebuia să caute. Medicii legiști au stabilit că cele două picioare apartineau unei singure persoane, de sex feminin, în vârstă de 18-30 de ani, cu o înălțime de 150-160 cm și un număr mic la pantof. Comisarul Liviu Popescu a fost desemnat să se ocupe de caz. Era omul cu cea mai bogată experiență, pentru că lucrase în București mulți ani și prinsese mulți criminali.

- Îi miroase precum câinele de vânătoare își adulmecă prada, se lăudau șefii lui. Dacă el nu rezolvă dosarul, nimeni altcineva nu poate. - Mă bucur că treaba asta s-a întâmplat în septembrie când s-a încheiat sezonul, se consola primarul. Vă dați seama ce nenorocire ar fi fost să împrăștiem teama printre turiști ?

- Medicii legiști au stabilit că vechimea rămășițelor este undeva între două săptămâni și două luni, îi instruia comisarul pe polițiștii cooptați în echipă. Începem interogatorii cu toți lucrătorii din gară, mecanicii de locomotive și șoferii de autobuz. Orice amănunt e important, nu ignorați nimic.

- Avem și lista cu persoane dispărute care corespund profilului. Am trimis oameni să adune informații de la familiile care au semnalat disparițiile, i-a răspuns un ofițer.

- Foarte bine, e pista principală. Vreau ca cineva să meargă la căminul de fete de lângă gară, poate avem noroc și identificăm victima acolo. Au urmat trei săptămâni de anchete, dar nici cel mai mic indiciu nu se prefigura în rezolvarea cazului. S-au audiat zeci de persoane, dar nimeni nu știa nimic. Elena Buzilă, proprietara wc-ului, se răgăsea și ea pe lista suspecților. Trecuse deja o lună și jumătate, iar poliția nu găsise nici măcar restul cadavrului ciopârțit.

Fetele din căminul de lângă gară erau toate în viață, mecanicii de tren și șoferii de autobuz ridicau din umeri nepăsători. Cazul risca să ajungă la marea ladă de gunoi a dosarelor cu autori necunoscuți. Până într-o zi când secțiile de poliție au fost alertate că o femeie din Focșani a reclamat dispariția fiicei ei, în vârstă de 26 de ani, pe nume Mia Petrescu. Tânăra venise în Constanța la începutul lunii august, ca să își caute fostul soț, un individ alcoolic și violent, ce se numea Petre Petrescu. Cei doi fuseseră căsătoriți câțiva ani, ba chiar aveau și un copil împreună. Sătulă de bătăi și de starea de veșnică beție a bărbatului, Mia Petrescu s-a hotărât să divorțeze și să scape de individ.

Judecătorul îl obligase pe tată să-i plătească copilului o pensie lunară de întreținere, dar bărbatul nici nu se sinchisise să dea vreo importanță acestui fapt. A ales să plece din Focșani, stabilindu-se într-un oraș aflat la malul mării, unde s-a angajat ca muncitor la un hotel. După șase luni de așteptare, Mia Petrescu se hotărâse să facă ceva ca să-și determine fostul soț să plătească pensia alimentară. S-a urcat în primul tren ca să-i ceară socoteală bărbatului, amenințându-l cu poprirea salariului.

Cam atât știa mama Miei Petrescu despre fiica sa dispărută fără urmă de trei luni. Comisarul Liviu Popescu a cerut fotografii recente, realizând că Mia corespundea profilului victimei. Avea 26 de ani, 155 înălțime și purta măsura 35 la pantofi și, amănuntul cel mai important, în luna august se aflase în apropiere de locul unde fuseseră găsite cele două picioare. Au început căutările lui Petre Petrescu, care devenise principalul suspect. Comisarul a descoperit că până în luna septembrie acesta lucrase la un hotel din Eforie, după care a dispărut fără urmă. Directorul hotelului își amintea că la începutul lunii august o cunoscuse pe Mia Petrescu, o fată simplă și disperată că nuși primea pensia de întreținere pentru copil.

- În ce relații erau cei doi foști soți? L-a întrebat comisarul.

- Foarte tensionate, fata plângea și se ruga de el să-i plătească, iar el râdea. L-am certat și eu și i-am spus că-l dau afară dacă nu-și respectă obligațiile.

- Și? L-ați convins ? - Se pare că nu, a oftat directorul. Din septembrie și-a luat tălpășița.

- Nu știți unde s-ar fi putut ascunde? Avea pe cineva, vreo femeie, poate ? încerca să-l descoase comisarul.

- Chiar nu m-a preocupat viața acestui nemernic, a mărturisit bărbatul. Dar știu pe cineva care i-a fost coleg și prieten apropiat. Se numește Sică Tănase, poate cunoaște el mai multe. Omul a fost foarte surprins de vizita poliției. Auzise și el de cazul celor două picioare găsite într-un wc, dar nu-i trecuse niciodată prin minte că bunul lui prieten Petre Petrescu ar putea fi criminalul. Ancheta era pe drumul cel bun, iar martorul Sică Tănase avea să ofere informații prețioase în legătură cu ultima întâlnire dintre Mia și Petre Petrescu. Va urma