Analogiile, alegoriile și, în general, comparațiile au ceva în ele atît înspăimîntător, cît și enervant. Sînt inevitabil imprecise. Întind dulcea capcană a mediocrității, permițînd gîndului să gliseze în cele mai tembele asocieri, inerent limitative. Reprezintă suprema lene intelectuală, din care cu toții ne adăpăm cu entuziasm. 

Cu această introducere aspră, dar severă, să purcedem la scufundarea în alegorie. Să repetăm ce scrie în titlu, pe post de panseu apoteotic. 

Viața e ca un munte, dragii mei. 

Acest gînd de o naivitate cutremurătoare m-a cuprins în timp ce trăgeam filosofic din țigară, privind la crunta, imposibila linie de creastă a Civettei. Civetta, acest monstru de frumusețe, unul din marile vîrfuri ale acestor munți frumoși, insuportabil de frumoși care sînt Dolomiții. 

Trăgeam din țigară și fumam și gîndeam și pansam și elaboram și meditam și cochetam cu filosofia. De fapt, mai mult fumam, dar să nu intrăm în detalii. 

Era dimineață. Era acum vreo două zile. Așteptam cu răbdare metafizică să vină și restul trupei, să pornim la schi. Deja era un pic cam tîrziu. Deja mă gîndeam la toate acele trase de schiat matinale pe care le pierdeam datorită mermelelii copiilor care se mișcă greu, întîrzie și nu-și găsesc nici chiloții, nici mănușile, nici capu’, nici nimic pe lumea asta. Paștele mamilor voastre de copii, ne mișcăm și noi mai repede? Ne așteaptă un întreg domeniu schiabil. Uite ce frumos e afară. Uite ce tîrziu s-a făcut. Haide. Haide...

Priveam și fumam și gîndeam. Și gîndul vine simplu, firesc. Viața e ca un munte. Uite, acolo sus, pe vîrful ăla unde e groaznic de frig și bate vîntul ăsta criminal de iarnă și nu stai în picioare, că te spulberă, acolo sus unde ajung foarte puțini oameni, e ca în viață, atunci cînd cauți perfecțiunea. Cînd vrei să fii cel mai bun, primul între primii. 

E greu acolo sus. Te chinui mult să ajungi acolo. Cei mai mulți se împiedică pe drum și abandonează. Deși te încurajezi că merită, de fapt e o strădanie anevoioasă. Drumul e frumos, dar te rupe. Și cînd ajungi în vîrf, după ce arunci privirea în jur la toate care stau la picioarele tale, te zgribulești de frigul singurătății și te întrebi: și asta e tot? Doar atît a fost? 

Hai dracu’ mai repede înapoi, că aici e frig și nasol. Aici nu e de trăit. Viața e grea, lumea e rea. Hai înapoi în vale, unde nu bate vîntul. Unde comoditatea mediocrității ne pune la dispoziție și căldurică, și adăpost, și lume, și oameni, și persoane. Unde toți trăiesc alături de toți, de brazi, de plante, de capre, de drujbe, mașini și de alți cetățeni. 

Acolo jos e viața. Viața obișnuită, fecundă, aproximativă. Viața tuturor celorlalți. A milioanelor de miliarde de oameni asemănători mie, asemănători ție, nouă tuturor. Nici prea prea. Nici foarte foarte. Ce cauți aici sus? Pleacă, bre, mai repede, că îngheți de atîta perfecțiune. 

Evident că n-am ajuns acolo sus, pe vîrf. Nici pe vîrful Civetta. Nici în viață, continuînd această alegorie tembelă. Stau aici jos, în vale, fumînd și privind la imposibila perfecțiune. Care doare. Care sfîșie. Care nu iartă nimic. Un pas greșit și prăpastia e a ta. Un fapt greșit și gata. E mai bine aici. 

Am mers pe drumul acela. O bucată bună de drum. Nu tot. Doar o bucată. Pe urmă m-a ajuns mediocritatea din urmă și m-a îmbiat cu căldurica vieții normale. Nici prea prea. Nici foarte foarte. Ah, ce bine. Ah, ce mediocru. 

Mai trag o dată din țigară. Sănătoasă, plină de vitamine. Mai privesc încă o dată în sus la vîrful de munte scăldat în soare. Mda. Imposibilă frumusețe. Să fie la voi acolo. Sting țigara. Hai, că au început să vină copiii, să ne luăm echipamentul și să plecăm. Ne așteaptă o zi frumoasă de schi. Estetică. Inutilă. Cheltuitoare. 

Și degrabă trecubilă. 

Ca și viața. 

* * * 

Dedic aceste rînduri lui Zach, un tînăr minunat, plin de o vehemență existențială inevitabilă, specifică tinereții. Vehemență prin care am trecut cu toții. Cu Zach am avut tot soiul de discuții filosofice zilele astea, privind inclusiv năzuința spre perfecțiune. Setea ontologică. Patima. Arderea. 

Zach vrea acolo, sus. În bocanci și tricou, dacă se poate. Nu se poate, Zach. Nu se poate. Doar să visăm și să privim în sus se poate, Zach. Restul e fantasmă. Stai dracu’ aici jos, în vale. Aici în vale este viața. E cald și bine aici, Zach. Acolo sus bate vîntul și bîntuie ideile. Și singurătatea. 

La mulți ani, dragii mei cutezători tembeli. Să aveți parte de un An Nou fericit, plin de fantasme și de ispite verticale. 

Am zis.