În puşcăria din Pesaro, românul reconstituie ziua crimei. Într-o altfel de continuare a poveştii, soţul şi sora victimei găsesc puterea de a face bine unor copii romi.

Mailat Romulus Nicolae credea că are dreptul la câteva ore de discuţie, cel puţin două, dar sunt 45 de minute cu totul. Când timpul va expira, în uşă vor apărea două uniforme negre, gardienii vor striga "Mailat!" şi nu vor accepta niciun răgaz. Aşa că românul de etnie romă Mailat - condamnat pentru uciderea italiencei Giovanna Reggiani - se grăbeşte să spună totul.

După ce înşiră vorbe despre mâncarea din puşcărie şi despre regrete, după ce reconstituie ziua crimei pe minute - fiecare faptă cu voce egală, ca într-o altă declaraţie pentru anchetatori -, după ce se plânge că ajutorul diplomatic nu mai vine, Mailat face un semn scurt din cap: "L-ai văzut pe ăla din spatele tău?". E un italian adus la vorbitor, un bărbat prins într-o discuţie domestică. "A violat o fetiţă de doi ani şi după aia a omorât-o, e coleg de secţie cu mine. Lui i-au dat 30 de ani; în locul judecătorului, i-aş fi dat maxim. Mie mi-au dat închisoare pe viaţă". E cam aiurea, dar crede că trebuie să existe o scală riguroasă a nenorocirilor.

E miercuri, 26 ianuarie 2011, şi e primul interviu pe care îl dă Mailat din captivitate. Între pronunţarea primei sentinţe şi momentul de faţă, Romulus Mailat pare să fi fost ţinut la gheaţă: proaspăt bărbierit, în aceeaşi bluză neagră cu înscrisuri, cu aceeaşi privire confuză şi căutătoare de compasiune. Încercase un zâmbet când intrase în camera asta luminoasă şi rece, aseptică. S-a aşezat apoi pe unul dintre scaunele prinse cu şuruburi în podea, şi-a ascuns mâinile sub masa rotundă de marmură şi din clipa aceea n-a mai zâmbit. O scrisoare imaginară

Zice că într-o zi l-a prins curajul. A vrut să-i scrie lui Giovanni Gumiero, soţul Giovannei Reggiani, să-i spună cât de mult vrea şi el pedepsirea criminalului. S-a lăsat păgubaş: nu ştie destulă italiană cât să se facă înţeles într-o bucată de hârtie, n-ar vrea ca o chestiune aşa gravă să fie umbrită de mărunţişuri. Aşteaptă, n-are altceva de făcut. Cererea de rejudecare depusă de avocatul său trebuie să fi ajuns deja la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ar vrea ca acolo, în tribunalul acela atât de măreţ că nici nu-i încape în imaginaţie, să se găsească cineva care să-l trimită în ţară.

"Cel mai mult vreau să mă transfere în România. Trebuie un acord pentru asta. Înţeleg că suferă mulţi români din cauza mea, dar ar trebui să-şi dea şi ei (reprezentanţii României – n.r.) interesul. (…) Degeaba a venit şi Băsescu în Italia, a venit numai să-şi acopere c…l".

Sunt zile în care Mailat Romulus Nicolae simte că-şi iese din minţi, dar în general nu e nici bine, nici rău. Sunt două ore de plimbare pe zi, poate şi o ţigară. Acum încearcă să obţină şi dreptul la muncă, ca să-şi poată cumpăra una-alta de la magazinul de jos.

Când era încarcerat la Regina Coeli, lângă Vatican, nu era zi în care să nu ia bătaie de la gardieni. Atunci era însă şi scandalul diplomatic în toi, toată lumea vorbea despre "cazul Mailat". Lucrurile s-au liniştit brusc în august 2008, când l-au vizitat Nati Meir - pe atunci deputat - şi consulul român de la Roma.

În puşcăria asta imensă de lângă Pesaro, unde a fost transferat după pronunţarea sentinţei, n-a avut niciodată probleme. Până la urmă, cum ar îndrăzni cineva să se ia de Mailat Romulus Nicolae, când pentru el 40 de zile de detenţie în plus înseamnă nimica toată? Ura puşcăriaşilor italieni pare să se fi diluat: pentru ei, Mailat e acum un om alături de care aleargă după o minge, la sfârşit de săptămână. Din când în când, câte un italian îi oferă o ţigară şi se poate spune că aici o ţigară face cât o bătaie pe umăr. VEDERE DIN PESARO

"Sunt italiancă şi caut de muncă. Curăţenie, baby-sitter, asistenţă nocturnă"

Dacă cineva ar descuia mâine uşa puşcăriei şi l-ar impinge afară, Mailat Romulus Nicolae n-ar găsi mare lucru de făcut aici, în Pesaro. Oraşul are 90.000 de locuitori şi patru străzi lungi spre nord-est, paralele cu nisipul Adriaticii. În serile de iarnă, restaurantele hotelurilor rămase deschise capătă un aer ridicol-conspirativ. Se zice că prin localurile astea trece uneori campionul mondial la motociclism Valentino Rossi; sunt tineri care aşteaptă seară de seară să dea nas în nas cu el.

Pentru că e normal ca oraşul să-şi celebreze personalităţile, în meniuri există o pizza Rossini - botezată după compozitorul italian -, cu blat subţire, felii de ou fiert şi maioneză pe deasupra. Bătrânii se retrag în apartamente confortabile, urmăresc ştiri despre viaţa sexuală a premierului Silvio Berlusconi, apoi la concursuri de cultură generală şi trăiesc mult.

În regiunea Marche - unde se află Pesaro - se înregistra în 2008 cea mai mare speranţă de viaţă în rândul italiencelor: 85,1 ani, faţă de 77,2 ani în 1974. Prin urmare, şi la Pesaro e nevoie de străini care să îngrijească bătrâni şi să ridice case noi, să fie bine. La 1 ianuarie 2010, în Marche erau înregistraţi 21.679 de cetăţeni români.

Numărul străinilor din Pesaro a crescut constant. De ceva vreme însă, pe stâlpii oraşului au început să apară anunţuri de genul: "Sunt italiancă şi caut de muncă. Curăţenie, baby-sitter, dog-sitter, asistenţă nocturnă. Telefon: 328.75…". Văzând anunţul, un român din Pesaro strâmbă din nas: uite, chiar şi când sunt disperate, italiencele nu se coboară să fie badante (îngrijitoare – n.r.).

Pe Mailat n-are de ce să-l intereseze nimic din toate astea: s-a întâmplat pur şi simplu să-l închidă aici. PESARO. Mailat zice că, cel puţin până acum, colegii de detenţie italieni nu i-au făcut probleme TRECUT

Şase ani şi opt luni de bătăi

Într-o scrisoare trimisă pe adresa redacţiei EVZ la jumătatea lui 2010, Romulus Mailat povestea câteva episoade din copilărie.

"De mic am suferit şi nu am avut un tată sămi dea o educaţie ca la un copil. Că luam bătaie de la tata cât am stat cu el de la vârsta de 6 ani până la 12 ani şi 8 luni. Ţin minte cât trăiesc aceste cuvinte care le scriu că mă trimetea tata în centru satului săi adun mucuri de ţigări. Dacă nui aduceam luam bătaie ca un cal când nu vrea să tragă. Eu am venit aici în Italia cu speranţa că poate Dumnezeu îmi va da alt trai".

• Lucruri de pus într-un plic

MĂRTURIA ÎNTREAGĂ

"Şi a adus-o Dumnezeu pe femeia aia"

La câteva zile după crimă, la Tor di Quinto soseau poliţişti şi buldozere, iar cocioabele redeveneau mormane de gunoaie. Ţiganii se învârteau fără treabă dintr-o parte în alta şi-l blestemau pe Mailat: "Să-l arză Dumnezeu, să-l arză, că oricum cât statea p’aici nu făcea nimic. Trăia numa’ de pe urma noastră. Şi uite acuma, abia am sosit şi eu de o lună şi mă întorc acasă. Şi fără niciun ban". La un an după crimă, câmpul de lângă gara Tor di Quinto era acoperit cu iarbă deasă; nu mai călcase pe acolo picior de rom. Iată cum a arătat ziua care a schimbat totul, în versiunea lui Mailat.

"Pe 30 octombrie 2007, m-am sculat dimineaţă şi m-am dus la gunoaie, să caut cupru. Am zis că mai găsesc câte ceva. Ce să fac la baracă? Nu mă luase la muncă în ziua aia. Lucram de obicei la un şantier, către Viterbo. Erau români care te luau la muncă, o firmă care era a unui italian cu un român.

Am plecat de la baracă cu o verişoară a unui băiat şi cu o unguroaică, amândouă din Perşani. Şi am băut două beri în faţă la un mercato (piaţă – n.r.). Pe la 11 şi jumătate, m-am întâlnit cu Viorel, un moldovean care fura băuturi din mercato. Şi i-am zis să-mi dea două sticle de coniac. I-am dat 15 euro. A venit şi socrul meu. I-am dat să guste dintr-o sticlă şi am băgat-o în rucsac. O sticlă voiam s-o trimit acasă, pe cealaltă – aia desfăcută – s-o beau acasă. Mama şi bărbatul ei au plecat în oraş şi l-au lăsat pe frate-meu cu soră-mea mai mică.

«Am început să bem»

Până la 12 eram acasă. După asta am stat în camp (tabăra din Tor di Quinto – n.r.) cu copilul lui soră-mea, la mine în baracă. Şi a venit cumnată-mea cu băiatul ei. Şi m-a întrebat: «De ce nu te-ai dus la lucru?». «Păi dacă nu m-au chemat!». Am început să bem. A venit socru-meu şi i-am dat şi lui. Ne-am apucat să bem, dar n-aveam muzică. Aveam generator, dar n-aveam benzină. I-am zis lui cumnată-meu: «Tu ai generator, hai la tine!». Ne-am dus jos şi ne-am apucat de băut. Cumnată-meu luase bani de la muncă şi mi-a dat 600 de euro pe care-i aveam de luat. Aveam datorii şi trebuia să le plătesc. Am rămas cu 190 de euro. A venit cumnată-meu cu un bax de bere. Ce înseamnă un bax de bere în opt inşi, câţi eram? E nimica toată. Nu ne-am îmbătat. Voiam să vorbesc cu nevastă-mea, să-i trimit bani să cumpere lemne. Şi încercam să telefonez acasă. Nimeni. M-am enervat pe telefon şi l-am spart. Am luat cartela şi am băgat-o în buzunar.

Am alunecat când coboram treptele de la baracă şi m-am dus să-mi iau alţi pantaloni. N-am mai luat cartela în buzunar. Se întuneca, era şase, şase jumate, că a venit maică-mea şi m-a întrebat dacă am să le dau de ţigări şi de benzină. Am zis: «Hanţ unde e? Am crezut că e cu voi». Hanţ se cheamă fratele meu. Nu ştiau unde e. A lăsat copilul singur. Eu m-am dus să iau benzină şi ţigări.

M-am dus la Saxa Rubra (a treia staţie după Tor di Quinto, pe traseul metropolitan cu direcţia Viterbo – n.r.) şi am luat ţigări şi benzină. Am mers până la Due Ponti (staţie aflată în imediata apropiere a taberei din Tor di Quinto – n.r.) să iau pâine. La mercato în faţă, m-am întâlnit cu Neamţu Vasile. Mi-a cerut zece euro împrumut. Am zis că n-am, că am doar de pâine. Mi-a zis că are pâine. Mi-a zis: «Ia două beri, că-ţi dau eu banii». Cum beam, cere şi o ţigară. Îi dau ţigară şi o aprinde. M-am mirat, că ştiam că nu fumează. Ieşim şi plecăm.

A început să plouă. Când am ajuns la 100 de metri de mercato, a plouat şi mai tare. Voiam să mă duc cu trenul acasă. Mi-a zis iar: «Dă-mi zece euro!». I-am zis: «Nu pot, că trebuie să trimit acasă. Am bani ficşi». A doua zi trebuia să trimit acasă.

Am ajuns în staţie, m-am întâlnit cu Viorel, ăla care mi-a dat băutura. Mi-a cerut o ţigară şi i-am dat, că el îmi dădea băutură. Ne-am pus pe vorbă. El avea vin. Am zis că nu prea-mi place vinul, doar am gustat din sticlă. Eram pe linia către Saxa Rubra, eu trebuia să o iau în partea cealaltă, spre Tor di Quinto. Şi au venit amândouă trenurile odată. Până am ajuns în partea cealaltă, se urcaseră scările la tren şi a plecat. Şi m-am enervat, am zis că plec pe jos. «Dacă aveam telefon, chemam eu Salvarea»

M-am întâlnit iar cu Vasile. Ploua de parcă-i lua Dumnezeu locul. Vasile zicea: «În seara asta fac eu rost de bani!». «De unde?». «Vezi tu!». Şi a adus-o Dumnezeu pe femeia aia (Giovanna Reggiani – n.r.). Am ajuns-o, ea mergea între noi. Mi-a zis Vasile: «Prinzi geanta şi fugi!». Mai făcusem noi asta. Am prins geanta, am luat-o şi am plecat. Dacă n-a căzut jos când am luat geanta, femeia a apucat umbrela şi a început să dea în Vasile. Cred că l-a lovit şi el, nervos, când s-a întors, a lovit-o. Eu eram departe, m-am întors şi am văzut numai că l-a lovit. Am auzit că ţipă. M-am îndepărtat şi eram aproape de tabără. M-am oprit şi am fumat o ţigară. De obicei, când termina, el fluiera şi eu mă duceam înapoi. Am văzut că nu fluieră. «A făcut el ceva…». M-am întors, Vasile stătea rezemat de plasa gardului. A zis: «Am omorât-o». Eu am început să râd, nu mai vedeam pe nimeni acolo.

Scot bricheta şi dau scânteie. În lumina aia, văd femeia jos, lângă noi, pe burtă. Dacă aveam telefon, chemam eu Salvarea. I-am zis: «Cheamă tu!». Că avea cartelă, suna şi după aia o arunca şi cumpăra alta. A zis: «O luăm de aici şi o trecem pe sub gard, e aproape de tabără». S-a dus pe cealaltă parte şi am tras-o pe sub gard. Când am tras-o, i-am tras pantalonii jos. De asta au zis prima oară că am violat-o.

Am ajuns sub un pod. Apare maică-sa (Emilia Neamţu – n.r.). Ea e nebună, a fost la spital de trei sau patru ori. Maică-sa ne-a văzut pe amândoi. De ce n-a zis că eram amândoi? Eu am lăsat femeia jos când am văzut-o, dar el fugise înainte. Maică-sa a adus poliţia la mine la baracă, m-a băgat pe mine. Erau 19 maşini de poliţie acolo, lângă staţie, le-am numărat când am văzut ziarul. Şi acuma înjur când mă gândesc." "A zis: «Am omorât-o». (...) Scot bricheta şi dau scânteie. În lumina aia, văd femeia jos, pe burtă.“ Romulus Mailat, condamnat pentru crimă

ÎN FORŢĂ. În dimineaţa de după crimă, tabăra de la Tor di Quinto a fost împânzită de poliţişti FOTO: EPA

URMĂRI

Paola Reggiani: "Am fost uimită de felul în care a fost manipulată povestea surorii mele"

La începutul lui noiembrie 2007, Italia fierbea de mânie, iar infracţiunile comise de romi – chiar şi cele mai mărunte - deveneau în ziarul de a doua zi barbarii. Familiei Giovannei Reggiani i se cerea să iasă în faţă şi să spună ceva. Cum ar veni, să conducă lupta împotriva invadatorilor. Paola Reggiani, sora victimei, privea înmărmurită toată desfăşurarea de forţe. Le cerea ziariştilor s-o lase în pace, dar ziariştii se făceau că pleacă şi rămâneau în faţa casei, în aşteptare.

"Cum puteam să mă duc în faţa microfoanelor să spun ceva? Nu le puteam zice decât că am dori ca justiţia să-şi facă treabă. Dar aveam un mare semn de întrebare în legătură cu asta", îi spunea ea ziaristului Lorenzo Guadagnucci, într-un interviu inclus în volumul "Lavavetri".

"Am fost uimită de felul în care a fost manipulată povestea surorii mele, în diferite campanii administrative şi politice. Întotdeauna când venea vorba de siguranţă, se ajungea la numele surorii mele. Era ca o picătură care cădea la intervale regulate. Asta m-a tulburat profund", mai povestea ea. Se înţelegea de la sine că trebuie rezolvată "problema romilor", că taberele trebuiau puse la pământ, iar infractorii – fie ei dovediţi sau nu – trebuiau împrăştiaţi în cele patru zări.

O excursie în port În ziua înmormântării Giovannei, preotul era preocupat să termine cât mai repede cu slujba de dinainte, "mai puţin importantă". Poate sunt lucruri mărunte, dar "demnitatea şi respectul nu erau acolo", avea să observe Paola. Familia victimei a încercat să schimbe ceva din toate acestea, să rupă cumva lanţul răului. Iar asta i-a surprins pe cei mai mulţi, care aşteptau măcar un strop de ură.

Împreună cu ceilalţi membri ai Bisericii Valdeze din Florenţa – acolo unde locuieşte -, Paola a hotărât să facă ceva pentru comunitatea de romi din zonă, să înceapă măcar un dialog cu ei. "Nu putem construi siguranţa unei ţări pe răzbunare, nu putem crea în felul ăsta o relaţie cu nişte oameni diferiţi de noi. (...) Nu trebuie să distrugem, trebuie să construim. Şi prin violenţă nu se poate construi, o ştie oricine", spune Paola Reggiani.

Aici începe povestea Gabrielei. Femeia locuia într-o baracă plină de şobolani, la marginea Florenţei. Până ca primăria să introducă pedepse zdravene pentru spălătorii de parbrize, Gabriela câştiga din asta câte 20-25 de euro pe zi. Banii îi ajungeau, spune ea, să-şi crească cei doi copii rămaşi în România.

În noiembrie 2007, Paola Reggiani şi Biserica Valdeză i-au întins o mână de ajutor: au început să-l sponsorizeze pe Marcel (11 ani la acea vreme), fiul cel mare al Gabrielei, cu câte 100 de euro pe lună, astfel încât băiatul să poată merge în continuare la şcoală. Se poate zice că e un gest simbolic, dar pentru Marcel şi pentru mama sa chiar contează. Băiatul spune chiar că nu-şi poate închipui o viaţă mai bună.

Paola nu e singura din familie care a ales să aibă o reacţie pozitivă după toate cele întâmplate. Amiralul Giovanni Gumiero (avansat la gradul de contraamiral în ianuarie 2008 – n.r.), soţul Giovannei Reggiani, lucrase în România chiar în lunile dinaintea crimei. Îşi făcuse atunci contacte printre reprezentanţii unor organizaţii de binefacere. Prin intermediul lor, a adus un grup de copii dintr-un orfelinat românesc în Italia. I-a plimbat prin portul La Spezia, le-a arătat navele.

A strâns apoi fotografiile şi poveştile din acea excursie, a făcut din ele un calendar, iar banii rezultaţi din vânzarea lui i-a trimis în România, să le fie de ajutor copiilor. Fără spectacol, fără declaraţii de război. GEST. După moartea soţiei sale, Giovanni Gumiero a însoţit un grup de copii romi într-o excursie prin Italia ALTE DESTINE

Drumul spre faimă al avocatului, drumul spre mizerie al familiei AVOCATUL. Cine tastează "Piero Piccinini" pe un motor de căutare va găsi, între primele rezultate, declaraţii despre cazul Mailat.

Până la el, Piero Piccinini apărase câteva sute de români, angajaţi la negru pe şantiere şi lăsaţi de izbelişte când deveneau victimele vreunui accident de muncă. Erau cazuri "clasice" în Peninsulă, se dezvoltase o mică industrie juridică în jurul lor.

După ce a preluat cazul celui mai cunoscut infractor român din Peninsulă, avocatul Piccinini a devenit la rândul lui faimos. Nu e însă un rol comod, spune el acum: "M-am trezit că eram aproape singurul care susţinea că probele sunt absolut insuficiente (…). M-am simţit singur, pentru că toată lumea dorea un vinovat, voia închiderea unui caz dificil, care «lovise» publicul".

Mai rămâne ceva: "tristeţea că n-am putut face mai mult nu numai pentru clientul meu, dar şi că n-am reuşit să clarific ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea cu doamna Giovanna Reggiani". FAMILIA. Pe 4 noiembrie 2007, mama lui Mailat, Elena Tincu, cobora din microbuzul de Italia direct în noroaiele Avrigului; intra pe poartă şi apoi în bordeiul ei. N-avea apă în curte, n-avea nici ajutor social de la primărie. Asta-l făcea pe Cornel, soţul Elenei Tincu şi tatăl vitreg al lui Mailat, să tragă concluzia: "Ură personală, asta e!".

"Atâta, numai familia asta are de suferit, a lui Mailat. Zic toţi că ăsta o făcut crimi, o fost zgomot în toată Europa. Când l-o luat carabinierii atuncea, i-au sucit mâinile şi l-o dus ca pe Cristos ăla din cer! Şi-n fond, nimica, că nu el e vinovatul“, spunea bărbatul.

La un an distanţă, încă nu-şi găsise de lucru nimeni din familia Mailat. De când i s-a plâns de acest "blestem", Romulus Mailat spune că n-a mai primit nicio scrisoare de la maică-sa. "Îmi zicea acolo că totul e bine, dar că frate-meu e mai sever cu ea şi cu bărbatul lui mama. De atunci n-a mai scris şi nici la telefon n-a mai răspuns. N-a mai răspuns nimeni de acasă".

Mailat se întunecă la un gând: se poate ca ai lui să se fi întors în Italia şi să nu dorească să-l vadă. STRĂINELE. Sorina Mailat se gândeşte uneori că n-a făcut bine când a renunţat la numele de domnişoară.

De trei ani şi jumătate, adică de când s-a petrecut crima din Italia, Sorina Mailat are de-a face cu scenarii identice. Intră în vreun sediu de bancă, iar omul de la ghişeu îşi ridică privirea din buletin şi întreabă aşa, într-o doară: "Sunteţi rudă cu…?". Nu, nu e rudă. Dacă la început o deranjau, întrebările de acest fel au ajuns să o amuze.

În zilele de după crimă însă, în Italia se puteau întâmpla nenorociri din cauza acestui nume. La câteva zile după moartea Giovannei Reggiani, magazinul româncei Diana Steluţa Mailat – aflat la Monterotondo, la nord de Roma – a fost ţinta unui atac extremist: câţiva necunoscuţi au aruncat o sticlă cu lichid inflamabil înspre magazin. Alături, autorii au scris: "O să vă spargem capetele!".

Nici Diana Steluţa Mailat n-avea vreo legătură cu românul condamnat pentru crimă. "Am fost uimită de felul în care a fost manipulată povestea surorii mele, în diferite campanii administrative şi politice, în multe feluri. Întotdeauna când venea vorba de siguranţă, se ajungea la numele surorii mele." Paola Reggiani, sora Giovannei Reggiani

• Articol realizat cu sprijinul Agenţiei de Dezvoltare Comunitară "Împreună"
• Citiţi mai mult pe www.sokeres.ro