Așa cum compoziția chimică a unui întreg ocean poate fi regăsită într-o picătură din apa sa, întreaga istorie florentină poate fi regăsită în istoria palatului care străjuiește, dintr-o parte, Piazza della Signoria.
Este cunoscut lumii ca Palazzo Vecchio și a fost contruit începînd de la finele secolului al XIII-lea. La început, s-a numit ”Palazzo dei Priori” pentru că servea ca sediu de întîlnire, dar și ca loc de refugiu în caz de violențe publice, al ”priorilor”/conducătorii orașului. Florentinii îi ziceau, pe atunci, și ”Palazzo Nuovo”. După puțin timp, s-a numit ”Palazzo della Signoria”, căpătînd și mai mult sens de sediu al administrației orașului - Signoria era organismul colectiv de condicere al comunității, iar palatul a devenit chiar locul unde lucra ”il gonfaloniere di giustizia”, cea mai proeminentă funcție publică în Florența vremii. În 1540, a devenit ”Palazzo Ducale”, cînd Cosimo I de Medici (stră-stră-nepot al fratelui marelui Cosimo „il vecchio” despre care am scris aici pe larg) a stabilit acolo sediul ducatului Florenței. Cu acea ocazie, Cosimo I i-a cerut lui Vasari să extindă clădirea palatului cu birouri necesare birocrației în creștere a orașului și așa a apărut clădirea alăturată, știută azi, ca și atunci, drept ”Ufizzi” - adică, birouri. În fine, în 1565, același Cosimo I a mutat reședința sa oficială peste Arno, la palatul Pitti, și Palazzo Ducale a devenit ”Palazzo Vecchio”.
Tranziția palatului de la ”Nuovo” la ”Vecchio” a durat, așadar, mai bine de 250 de ani. În tot acest timp, palatul a fost martor privilegiat al istoriei marelui oraș. Am putea medita, cochet, dar puțin clișeistic, pe tema ”dacă ar putea vorbi aceste ziduri despre cîte au văzut...” Și n-ar fi, poate, o meditație în van, fie și dacă parcurgem lista personalităților care au trecut printre aceste ziduri. Dar, cînd spun că în Palazzo Vecchio se poate vedea ceva esențial pentru istoria Florenței, nu la șoaptele zidurilor mă refer, ci la felul în care ele arată. Zidurile încorporează intențiile, gîndurile, spaimele și speranțele oamenilor care le tot ridică, le doboară pentru a ridica altele, le modifică și le ornează. Zidurile sînt atît de elocvente în privința istoriei, încît par a fi cei mai fideli și deschiși martori ai timpurilor.
Așadar, astăzi, scriu despre Palazzo Vecchio nu pentru a enumera episoadele istorice cărora impunătoarea clădire le-a fost martor, ci pentru a spune un lucru ce se poate citi în zidurile sale și care mi se pare esențial pentru istoria Florenței, pentru caracterul acestui mare oraș în cele din urmă. Vă vine să credeți sau nu, spiritul complicatei și agitatei istorii florentine renascentiste și post-renascentiste s-ar putea regăsi, esențializat, în zidurile acestei clădiri.
INSERT FOTO
Clădirea, în bosaj și ”pietraforte”, cu creneluri și un turn lateral, pare austeră în comparație cu alte minunății arhitecturale ale Florenței. Poate chiar războinică. De fapt, aceasta este și teza cea mai răspîndită cu privire la spiritul ei: a fost o clădire fortificată, construită în scop de apărare a oamenilor/instituției care o ocupă. Pare a fi o investiție a Republicii pentru apărarea propriilor instituții fundamentale. Cercetări mai atente, însă, găsesc și alte sensuri la palatului. Se pare că nu funcția aceasta a primat cînd palatul a fost proiectat și construit, ci o alta, ceva mai estetică. Se pare că prin Palazzo Vecchio s-a încercat mai degrabă (re)interpretarea unei clădiri instituționale antice, romane cel mai probabil - experții se gîndesc la unul din forumurile imperiale de la Roma, mai precis la Forumul Nervei. Pe lîngă unele asemănări stilistice, sînt istorici care notează că unei asemenea clădiri precum este Palazzo Vecchio, care arată mai degrabă ca o fortăreață demnă și încruntată, florentinii i-au spus, întotdeauna, ”palat” și nu altfel. Prin urmare, în mintea/sufletul lor nu turnul și nu apărarea constitutiau spiritul fondator al clădirii, ci altceva. Apoi, învelișul platului - se știe că o construcție anume făcută în scopuri defensive nu e niciodată bosată pentru că, dacă ar fi, cățărarea și escaladarea zidului din exterior ar fi mult ușurate. În plus, știm și că felul în care palatul arată astăzi este destul de diferit față de proiectul inițial. Construit, în forma sa originală, în 1299, Palazzo Vecchio a început să semene cu ceea ce vedem acum, opt sau nouă ani mai tîrziu, după ce, prin 1302 - 1304, republica florentină fusese violent zguduită din interior - mă refer la episoadele sîngeroase și haotice ale confruntării dintre guelfi și ghibelini, cînd un aventurier violent precum Corso Donati lovea fără încetare temelia republicii, iar Dante era surghiunit.
Așadar, înfățișarea palatului, pe care astăzi o contemplăm eventual de la una dintre terasele care umplu conturul pieței Signoriei, exprimă deopotrivă înalta virtute civică la care florentinii aspirau pe model roman, dar și necesitatea protecției în fața violenței străzii, stăpînită de umorile și de eroii poporului. M-am gîndit că acest amestec între ambiția de a egala și de a depăși strămoșii, de a le continua civilizația și pragmatismul impus de gestionarea unei situații ”la zi”, exprimă cel mai bine spirirtul Florenței. Aspirație către ceva de termen lung și permanentă îngrijorare pentru impredictibilitățile termenului scurt - iată o trăsătură constitutivă a spiritului cetății Florenței la început de Renaștere. Și, poate un detaliu menit să mai adauge un argument speculației mele: Palazzo Vecchio a fost contsrtuit de priorii Florenței pe locul unui fost palat, demolat din furie politică de guelfi cînd au venit, la un moment dat, la putere, pentru că aparținuse uneia dintre familiile conducătoare ale taberei ghibeline, Umberti. Și, ca să fie siguri că urmașii acestei familii nu vor mai putea construi niciodată pe locul fostului lor palat, priorii sau decis ca, în fața palatului, să se facă o piață publică (actuala Piazza della Signoria). Nimic mai florentin decît asta! Puține comunității au putut combina atît de bine furia distrugerii cu fervoarea construirii.
Se zice la Eccleziast că există un timp al dărîmării și un timp al construirii. La Florența, în vremea Renașterii, plus minus unul/două secole, această distincție nu a existat. Se distrugea violent, din ură, și se construia minunat, din dragoste, de-odată.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
