Bărbatul de-o seamă cu România a luptat șase ani în al Doilea Război Mondial, din ‘39 până-n ‘45, iar când spectrul de fiecare zi al morții s-a estompat, chiar când Simion și-a împreunat mâinile întru rugăciune, mulțumit că a venit vremea să părăsească frontul cu capul sus, destinul s-a răsucit implacabil și l-a plesnit fix peste inimă.

„Eu sunt de loc din Basarabia, din Răspopeni, Orhei, iar după război nu m-am mai întors acasă. Nu mai aveam unde, o luaseră rușii”. Durerea de atunci, niciodată învechită, pare să izbucnească din nou în ochii m o ș n e a g u l u i pirpiriu din fața mea. Albăstrelele umede din privirile iuți pâlpâie, gata să se surpe pe obrajii scobiți. Se agață însă încăpățânate de pleoapele umflate de timp și rămân acolo, suspendate între fruntea înaltă, hărtănită de cute adânci, și bărbia schimonosită de un tremurat ușor.

Simion Gârlea își adună puterile și din pieptul slab, deprins cu decorațiile de tinichea și cu suspinele, întinde spre mine firul unei vieți de părinte al României: „Nu sunt aci, la Vitănești, decât de vreo patru ani. M-a luat băiatul meu în grijă, că io nu prea mai puteam singur la Măgura. 55 de ani am trăit cu Mărioara, am avut doi fii – unul s-a dus -, a pierit și ea, sărăcuța, că tare bine ne mai îndemnam amândoi. Prin 2000 a murit, 15 ani am trăit așa, singur, apoi m-am adăpostit aci…”

Loviți cu katiușa

Vocea domnului Gârlea se închide într-un gâjâit scurt, iar albăstrelele din ochi sclipesc iar în lumina galbenă de septembrie. Mâinile noduroase, mari, parcă prea mari în comparație cu corpul uscățiv și puțin, se împotrivesc însă acestei slăbiciuni. Dintr-o dată, Simion Gârlea își îndreaptă capul și-și aranjează amintirile de veteran de război ca într-o vitrină imaginară: „Într-o duminică, pe patru, tot așa, într-un septembrie, prin 1942, am luat-o spre Rusia. O lună am mers cu trenul – oameni, căruțe, cai și fân la grămadă. Ne-am oprit într-un loc numit Stalino, era o regiune carboniferă. Văd și acum movilele imense de pământ scormonite, se săpa la mine, în subteran”.

Fostul ostaș se aprinde, vorbește limpede, e verde la minte Simion din Răspopeni, iar când are o nedumerire – pentru că auzul nu-l mai slujește cu elanul tinereții -, îți citește abil pe buze: „Așa e, cum vă spun. Prin noiembrie am prins un soldat rus, un copil. El ne-a mărturisit că Stalin va ataca în curând cu toate armele. Să ne ferim! Exact cum a spus, s-a petrecut. Numai ce vedem într-o luni fulgere, lumini, proiectile! Dădeau rușii cu Katiușa, armă nouă, nenorocită. Vai de mama noastră, doar dinții îi mai aveam albi. În rest, una cu pământul ne făcusem”.

Și-au mai rămas douăzeci…

N-are astâmpăr Simion Gârlea, scotocește după însemnări și fotografii, tăieturi din ziare vechi, notițe și dureri doar de el știute. Scormonește după propria viață, o viață prădată, golită de un război pe care cei mai mulți soldați l-au înțeles doar până la un anumit punct. „Pentru eliberarea Basarabiei mele scumpe au pierit cei mai mulți ostași români. Doamne, săracii, că mulți și-au mai lăsat oasele prin câmpiile Rusiei. Apoi, ce-a mai urmat, a urmat. Noi am făcut cum ne-au ordonat superiorii. Să știți că io am strâns șase ani de armată pe front, dar niciodată n-am auzit de vreo răscoală a ostașilor români. Își respectau ofițerii”.

O umbră se zbate pe chipul bărbatului dârz de 101 ani. Și o aducere aminte neliniștitoare: „La 21 noiembrie 1942, când armata noastră bătea deja în retragere, ne găseam mulți români într-un orășel, era plină piața. Io, mai într-o margine, în căruță. Când, deodată, două avioane și un pârâit groaznic de bombe. Praf au făcut piața, cu tot cu românii din ea! Am scăpat câțiva, ne-am regrupat vreo douăzeci și am luat-o, târâș-grăpiș, spre țară. Am mărșăluit 110 zile, iar la 5 ianuarie 1943 ajungeam în Tighina, pe pământul sfânt al României. Ce-am mai pătimit!”

În șase ani de război, n-a omorât pe nimeni!

Simion Gârlea oftează din toți rărunchii: „Și rușii ăștia, iaca niște oameni necăjiți. Ce mi-au mai văzut ochii pe drumul spre țară… Adunau, bieții de ei, caii morți de pe drum, înghețați bocnă, îi tăiau așa, pe bucăți, căpățâni, pulpe, fâșii de carne. Fierbeau și mâncau, ce să facă. Le era foame. Unii ne-au dat și nouă niște plămâni de cal de i-am mâncat. Doar nu era să murim…”. „Ai omorât oameni în război, nea Simion? Ai ucis ca să te salvezi?”, mă pomenesc iscodindu-l pe veteranul ațos, proțăpit în pătuțul înfrumusețat cu un tricolor ros de aerul greu al încăperii. Bărbatul mă privește pentru prima oară atent și răspunde ferm, ridicând mâna stângă în dreptul tâmplei, într-un gest de întărire a cuvintelor: „Nu numai că n-am omorât pe nimeni vreme de șase ani, dar n-am tras o dată cu pușca! Misiunea mea în război a fost să aprovizionez cu arme liniile Armatei Române. Am luptat și-n Rusia, și-n Vest, dar n-am ucis, taică, pe nimeni”. Mă impresionează acest moșneag de-o seamă cu țara, poate chiar cu câteva luni mai în vârstă decât ea. Îmi ghicește nedumerirea și scutură ușor din cap: „Am lucrat la arhive, cu cifrurile secrete, câte nopți albe am mai avut, tremura inima în mine să nu greșesc ceva”.

Din război, în exil

De pe frontul rusesc, Simion Gârlea a fost azvârlit pe câmpurile de luptă din Vest, împotriva Germaniei. „Întoarcerea armelor, la 23 august 1944, m-a prins pe la Constanța, la Divizia 9 Infanterie. La război, ca la război, ce să faci?! A fost bine că s-au întors armele, ne-am bătut contra nemților, s-a scurtat măcelul”, opinează, prea puțin convins, moș Simion. La revenirea de pe frontul din Vest, acasă (fără ghilimele!) nu mai exista pentru cântărețul de biserică plecat sub arme să-și apere țara. Rușii anexaseră Basarabia. Cu tot cu satul Răspopeni din județul Orhei.

Punct și de la capăt

Simion Gârlea a poposit o vreme, după război, în Ardeal, la fratele său, apoi și-a luat în primire postul rezervat de statul român: cântăreț de biserică în Vitănești, Teleorman. „În septembrie 1945 ajungeam în acest sat de câmpie românesc, iar după ce preotul a verificat în Monitorul Oficial numirea mea, mi-am luat în primire funcția. Și noua viață. Aici m-am căsătorit, aici am făcut copii. N-am mai ajuns niciodată acasă, în Basarbia”. Moș Simion își alungă, dârz, lacrima ce-i palpita, albastră, în colțul ochiului mai vrednic, dreptul.

Secretele unui centenar

Cum a ajuns Simion Gârlea la venerabila vârstă de 101 ani? N-are o rețetă anume, ci doar neastâmpăr și sânge năvalnic. Nu stă o clipă, scrie zilnic în jurnal, socotește cu precizia unui chirug, citește, povestește. E argint viu moș Simion. „În fiecare dimineață mă trezesc la cinci, ascult imnul național, apoi gust ceva ușor. Ies în curte, fac zilnic șase sute de metri, în ture duble, măsurate cu bastonul ista din lemn”, mă lămurește bărbatul cu ochii aprinși de cine știe ce alte, multe, neliniști.

Te-ar putea interesa și: