Ciprian Matei: „Nu știi niciodată la ce să te aștepți de la un fost deținut. Oricând te poate scoate vinovat că a stat în închisoare și îți face felul”

Timpul petrecut între zidurile închisorii Jilava, printre ai cărei angajați se numără de mai bine de 17 ani, se scurge cu viteză amețitoare pentru agentul șef principal Ciprian Matei. Între telefonul mobil de care nu se dezlipește și la care răspunde non-stop și forfota de zi cu zi din penitenciarul care se trezește la viață la primele ore ale dimineții, Ciprian își duce traiul printre borfași, hoți sau criminali înrăiți, ajunși în spatele gratiilor, cu convingerea că fi ecare dintre ei are dreptul la o nouă șansă în viață. Cu un singur lucru nu se împacă agentul-șef de la Jilava: cu faptul că, dincolo de gratii, nimeni nu îi poate garanta că nu va deveni, la un moment dat, victima răzbunării unuia dintre cei pe care i-a păstorit în închisoare și care i-ar putea purta sâmbetele.

Privirea bărbatului de 46 de ani, așezat îndărătul biroului din lemn scorojit de la parterul închisorii Jilava, e dură ca oțelul. Așa cum, de altfel, e și normal să fie, de vreme ce haina pe care a acceptat să o îmbrace, cu mai bine de 17 ani în urmă, este cea a unui agent șef principal înregimentat în rândurile Administrației Naționale a Penitenciarelor. Fără a fi un zbir în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă „un uriaș cu suflet de copil”, cum singur se caracterizează, care se bucură de fiecare clipă în parte din cele care i-au fost date să le trăiască, Ciprian Matei reușește să se impună în fața deținuților a căror viață este dator să o supravegheze dincolo de zidurile închisorii.

„Poți deschide cutia Pandorei cu un singur cuvânt rostit aiurea”

Povestea lui, rostită molcom, în zumzetul nedefinit al armatei de condamnați ce răzbate de dincolo de ușa închisă a biroului și fracturată adesea de soneria stridentă a telefonului pe care îl duce de fiecare dată la ureche, ridicând ușor stânjenit din umeri și bâguind scuza „datoriei de serviciu”, se deapănă într-un ritm galopant. „Nu e nici pe departe ușor să fii aici, înveșmântat în tunica asta, și să știi că trebuie să ții în frâu sute de deținuți. E foarte important cum le vorbești. Pe ce ton, că cine știe ce li se poate năzări, la un moment dat. Mulți dintre ei sunt vulnerabili la anumite cuvinte sau anumite situații în care sunt puși. Și atunci, dacă nu ești atent, te poți trezi cu o adevărată răzmeriță. Ce mai, poți deschide cutia Pandorei cu un singur cuvânt rostit aiurea”, mărturisește uriașul de 1.90 metri și ceva mai mult de o sută de kilograme. Mai punctează, aproape imediat, că secretul muncii de agent în penitenciar este să nu lași niciodată garda jos. „Le vorbești ok, uneori în jargoul lor, dar nu le intri niciodată în joc. Cel mai mic semn de slăbiciune de care dai dovadă, ți-i poate pune pe toți în cap. Și, la revedere pază și lege în sectorul de închisoare pe care îl ai în grijă”, își dezvăluie el principiul de la care nu se abate niciodată: „Fă-te respectat, respectă-i și tu, dar păstrează distanța! Eu sunt om al legii, tu ești de cealaltă parte a baricadei”, deapănă Ciprian firul poveștii.

„Știu când încep munca, nu și când o termin!”

Ziua de lucru începe la ora 7.00, odată cu apelul de dimineață. „Este primul lucru pe care îl fac, imediat după ce m-am instalat în birou. Preiau de la cel care a fost de serviciu înaintea mea tabelul cu prezența deținuților și citesc cu atenție tot ce este consemnat în registru că s-ar fi întâmplat pe tura de noapte. Apoi, însoțit de mai mulți colegi, iau, rând pe rând, fiecare celulă la puricat. Deținuții mă așteaptă în picioare, aliniați în mijlocul camerei. Îmi raportează ultimele evenimente - dacă au existat, evident! - petrecute pe parcursul nopții, dar și eventualele cereri pe care le au. Pentru că arareori se întâmplă să nu vrea unul ceva. Ba o audiență la conducere, ba o vizită la doctor că îl doare nu știu ce, ba o cerere de permisie pentru o zi să își vadă neamurile, în libertate!”, turuie vlăjganul despre obiceiurile zilnice ale unui agent de penitenciar. Pe birou, abandonat cu doar câteva minute în urmă de unul dintre colegii care l-au însoțit în periplul său prin carcere, un ciocan de lemn cât toate zilele își ițește coada lungă de vreun metru jumate. Îl întreb ce-i cu el, iar agentul-șef principal de la Jilava nu ezită să-mi răspundă pe loc. „Unul dintre colegi are misiunea de a verifica gratiile celulelor. Cu ciocanul ăsta lovește puternic în gratie. Dacă e tăiată în vreun loc, zgomotul pe care îl scoate are o rezonanță aparte, pe care noi îl recunoaștem imediat!”, mi se destăinuie el.

Adaugă, cu un zâmbet amar în colțul gurii, că știe când pleacă la serviciu, nu și când se întoarce. „Au fost momente în care am stat și 40 de ore în penitenciar. Dacă, se întâmplă, Doamne Ferește!, să evadeze vreunul nu pleacă nimeni acasă. Rămânem cu toții în obiectiv până în momentul în care îl prindem pe ăla!”.

„Mă iertați, dar am o piață de făcut!”

Să tot fie trei ore bune de când îl însoțim pe Ciprian Matei în periplul său prin măruntaiele închisorii. Un du-te vino neîntrerupt la capătul căruia se simte de fiecare dată istovit. „Pendulez între ușa de la intrare, telefon, registru de intrări – ieșiri, lucrul cu colegii de la Educativ care vin și îmi cer oameni la școală, sau cel cu personalul angrenat în activități sportive care iarăși bat la ușa biroului meu și îmi prezintă liste cu deținuții care au primit dreptul să practice anumite sporturi și pe care trebuie să îi predau pe bază de proces verbal, audiențe la un director adjunct sau la conducerea închisorii. Totul se termină cu apelul de seară, similar celui de dimineață, la sfârșitul căruia mă asigur că totul este în ordine și că toți deținuți sunt la locul lor, în celule”, își încheie el tirada. Nu termină bine de rostit ultimele cuvinte că telefonul masiv de lângă el prinde din nou viață. Răspunde cu un „da” gutural, apoi ne aruncă o privire pe sub sprâncenele arcuite într-un „v” inversat. „Mă iertați, dar am să lipsesc puțin. Am o piață de făcut!”. Observă cuta de nedumerire săpată în frunțile noastre și se pune pe râs. „E un termen argotic, folosit de deținuți atunci când au de-a face cu o percheziție. Pentru a nu fi depistați cu obiecte interzise, se anunță unul pe altul. „Bă, șase. Vine piața!”. Așa țipă unul la altul când află că urmează să fie luați la puricat. De ce folosesc termenul piață? Păi, e simplu. Percheziția înseamnă să pună tot ce au asupra lor pe un cearceaf întins în mijlocul camerei, pe jos. Așa cum face tarabagiul la piață. Își expun, dacă vrei, marfa la vedere”, ne explică, printre hohote de râs, Ciprian.

 

De la țeava cu cornete, la mitraliera de 14,5 milimetri de pe transportorul blindat

Ciprian Matei este, așa cum singur mărturisește, „un pasionat al armelor de foc”. „De la țeava cu cornete și praștia pe care le manevram când eram de-a șchioapă, și până la pistoale, puști, grenade, încărcături de trotil și mitraliera de 14,5 milimetri de pe transportorul blindat. Pe toate le-am încercat. Cel mai mult mi-a plăcut pe transportor. De altfel, primii cinci ani din carieră i-am petrecut în MApN, pe tanc, în București”, Adaugă, cu o mină cătrănită că, „după ce au desființat ăștia compania de tancuri, și au dat totul la fiare vechi, am ales să vin la Jilava. Am văzut un anunț și m-am înscris și eu pe liste. Am luat examenul din prima”. Despre perioada scursă din momentul în care a intrat pe porțile închisorii și până acum spune că i-a adus multe satisfacții, dar și momente de cumpănă care l-au pus pe gânduri în ceea ce privește justețea deciziei de a lucra ca agent de penitenciar. „Nu regret, totuși, nimic. Viața aici e foarte grea, dar e deopotrivă frumoasă. Chiar dacă, în viața civilă, existența îți poate fi pusă, foarte ușor, în pericol. Nu doar a ta, ci și a familiei. Oricând se poate găsi vreun nebun, care a stat la pârnaie, să te scoate pe tine vinovat pentru perioada petrecută în detenție și să vrea, odată ieșit de la mititica, să îți facă felul!”, mărturisește, dintr-o dată, abătut.

 

„Șăfule, să moară cel mai scump, n-am fost noi de vină. Mingea, șăfule, ea e cu beleaua!”

Când vine vorba despre pățaniile pe care le-a trăit între zidurile închisorii în calitatea sa de agent-șef principal, Ciprian Matei nu stă mult pe gânduri. „Sunt multe adunate în cei 17 ani de când fac purici pe aici”, glumește el. „Una dintre cele mai haioase nu-mi iese nici acum din minte. S-a întâmplat mai acum vreo șapte, poate opt ani. Pe vremea aceea, erau mulți deținuți în cameră. Nu eram organizați și aliniați la standardele UE ca acum. Ei, și aveam o celulă în care stăteau, de-a valma, vreo 10, 12 viețași. D-ăia cu pedepse pe viață, condamnați pentru crimă sau delicte extrem de grave. Mi-aduc aminte ca ieri că, într-una din zile, am primit un telefon de la colegul responsabil cu activitățile sportive. Îmi zice, „Bă, Cipriane! Pregătește-i și tu pe cutare, cutare, cutare și cutare că îi iau pe terenul de fotbal să facă și ei mișcare. Era vorba de toată carcera cu viețași. Așa am făcut. Am pregătit actele, procesele verbale, mă rog, tot ce trebuia, conform regulamentului. Adică, ți-am dat 10 înși să îi duci să bată mingea, îmi aduci tot 10 înapoi. Întregi”, deapănă Ciprian firul poveștii. Continuă să ne povestească, mai apoi, cum i-a încolonat pe „fotbaliști” și i-a condus până în dreptul ușii, i-a predat colegului, apoi s-a întors spre biroul său, de la etajul întâi. „Eram încă pe hol. Mai aveam, să zic, vrei patru, cinci pași de făcut până la ușă, când aud, de undeva din spate, cadența unui tropăit pe scări. Voci, sudălmi, țipete, bocănituri, ce mai, ziceai cu vine gașca lui Cintezoi! Zic, aoleo, să vezi că ăștia au făcut vreuna nefăcută. S-au cotonogit între ei, s-au înțepat. Ba, mă gândeam eu cătrănit, că i-o fi făcut vreunuia felu’, că asta îmi mai trebuia pe ziua aia. Să anchetez o crimă în penitenciar! Întorc capul, speriat, și văd tot cârdul de deținuți cum se îndreptau vijelios drept spre mine.

„Ce-aveți, mă? A dat strechea în voi?”

M-am speriat, cât mi-s eu da mare. „Ce-aveți, mă?”, le strig. „A dat strechea în voi?”. Când ajung în dreptul meu se opresc toți buluc, răsuflând greu de ziceai c-au cărat pietre de moară, și încep să vorbească în același timp, de nu ne înțelegeam om cu om. Cu chiu cu vai, i-am liniștit. Atunci, am aflat de la unul mai oacheș și ce se întâmplase. Nu dăduseră bine cu piciorul în minge că a dracului bășică nimerise taman în gardul de beton, paradit și ca vai de el, de abia se mai ținea într-o rână. Ce mai tura, vura, dărâmaseră gardul și cum regulamentul le interzicea clar să se apropie la mai mult de de doi metri de limita gardului, au luat-o la fugă spre mine. Alergau și țipau: „Șăfule, să moară cel mai scump, nu noi șăfule am dărâmat gardu’. Mingea, fir-ar a dracului! Ea l-a dărâmat, șăfu’. Pe ea s-o pedepsești, șăfule, nu pe noi!”, încheie el istorisirea, printre hohote de râs, la care ne aliniem aproape imediat și noi.

„Ori eu, ori el! Și l-am așteptat în scara blocului!”

Despre întâlnirile, fața în față, de care a avut parte cu deținuții care și-au ispășit pedeapsa și au părăsit zidurile închisorii, Ciprian vorbește cu mâhnire. „Asta e partea cea mai neplăcută a meseriei noastre. Nu știi la ce să te aștepți de la cel a cărui carceră ai închis-o și ai descuiat-o ani la rând imediat după ce a făcut pasul spre libertate. Uite, mai acum ceva vreme, mi s-a întâmplat să trec printr-o chestie deloc plăcută. Era un tip foarte înalt și bine legat pe care-l avusesem client în penitenciar. Stătea mai mult pe la camera de refuz de hrană. Un tip încăpățânat și certat cu legea până în măduva oaselor. I-a venit vremea să plece liber pe poartă. După vrei patru, cinci zile, îl văd pe stradă că se ține după mine. Pesemne, voia să afle unde stau. Eu m-am oprit, el m-a depășit, eu l-am depășit, el s-a oprit și tot așa cale de doi kilometri. La un moment dat, mi-am zis. Gata, nene! Nu mai merge. Ori eu, ori el! Și am intrat într-o scară de bloc viza-viz de apartamentul în care locuiam. M-am pus pe așteptat hotărât să îl iau la pumni dacă intra după mine. Nu spun că mi-era frică, dar nici bine în pielea mea nu mă simțeam că nu mai aveam douăzeci de ani să-l dovedesc pe unul cât casa. Eh, și în cele din urmă a plecat. M-a lăsat în pace. De ce, nu știu. Cert este că nu l-am mai văzut niciodată de atunci!”, povestește Ciprian.