Se zice că, revenit în țară pentru realizarea ansamblului de la Tîrgu-Jiu, Brâncuși ar fi spus cîtorva apropiați: ”V-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și mai proști”.
Nu știu dacă o fi fost așa, dar, vorba italianului, ”se non è vero, è ben trovato” – Regatul Prostiei are, încă, mulți supuși mîndrii de ei prin părțile de unde se trage Brâncuși. Una dintre cele mai hidoase povești ale prost-gustului și prostiei românești refuză să moară. Intenția unora de a a-l exhuma pe Constantin Brâncuși de la Paris și de a-l reînhuma la Hobița reapare, periodic, pe prima pagină a ziarelor.
O mai fi circulat această idee nenorocită (straniu amestec de patriotism de bodegă și voluptate macabră) și prin captele altora, anterior, dar ea a devenit subiect național de discuție în 2012, cînd V.V.Ponta a promis alegătorilor săi gorjeni că va realiza operațiunea. Slavă Domnului, n-a putut. Unele piedici juridice asociate, cred, și unui anume bun simț al celor ce chiar ar putea decide așa ceva, au oprit sacrilegiul. E un semn bun că sînt încă multe lucruri pe lumea asta pe care V.V.Ponta nu le poate face! La momentul puseului electoral, Ponta era susținut de un bizar entuziast al ideii care, acum, nemulțumit că impostorul național nu a livrat încă scheletul marelui român, i-a făcut plîngere penală. Aceasta e știrea, de fapt. Sigur, este o aberație juridică, sînt primul care spune răspicat că, în această privință, Ponta nu se face vinovat de comiterea vreunei infracțiuni. Dar nu asta e important, pînă la urmă. Ceea ce e îngrijorător este că o toxină continuă să circule în spațiul public, iar lipsa de discernămînt și de instrucție culturală a unor gazetari a făcut din ea o adevărată cauză. Să o spunem răspicat: ideea de a aduce osemintele lui Brâncuși de la Paris la Hobița este un sacrilegiu din punct de vedere omenesc, o imbecilitate din punct de vedere cultural și o ilegalitate din punct de vedere juridic. Doar unul ca Ponta putea promite, cu zîmbetul pe buze și pieptul umflat, așa ceva! Dacă am rămas cît de cît normali la cap, ar fi aberant să-l condamnăm pentru că nu a putut realiza ceea ce a promis în acest caz. Dimpotrivă, asta e o nerealizare care ar trebui să ne bucure.
Discutînd în spațiul public această chestiune, un jurnalist care și-a făcut temele cît de cît (adică a răsfoit măcar una sau două dintre cele vreo cinci biografii serioase scrise despre Brâncuși) va putea constata cît de șubredă, ca să nu zic de-a dreptul improbabilă, este legenda că marele artist ar fi șoptit, pe patul de moarte, unui preot, care de altfel nici el nu mai e în viață ca să confirme, că vrea să fie înmormîntat în România. Brâncuși și-a pregătit cu grijă posteritatea: a lăsat un testament amănunțit despre soarta bunurilor sale materiale (în testament, nici o vorbă despre dorința de a fi înmormîntat la Hobița), și-a cumpărat cu mîna lui loc de veci la Paris cu puțin timp înainte să moară, a luat cetățenia franceză anume ca să poată să lase atelierul său statului francez (iarăși, e de investigat legenda că l-ar fi oferit mai întîi României – în afară de vorbe, nu avem nici un document și nici o mărturie a lui că ar fi făcut așa ceva!) și să asigure executarea testamentului fără încurcături juridice. Un asemenea om nu ține ascuns ceva atît de important precum locul în care ar vrea să fie înmormîntat – care e altul decît cel pe care el însuși l-a pregătit.
Adevărul este că Brâncuși nu mai este demult ”al României”. El este un artist mondial – este, de altfel, singurul român care a atins acest nivel. Omul chiar a putut sublima românismul lui în ceva mult mai înalt, iar noi vrem cu orice preț să-l readucem acolo de unde, admirabil în sens creator, a evadat. Nici un alt român nu a fost atît de influent la scara istoriei lumii pentru domeniul său pe cît a fost Brâncuși în artele vizuale. Nivelul de spiritualitate la care a ajuns Brâncuși, condus de o genialitate eclatantă, a depășit cu mult limitele românești. Oricine știe să vadă o operă de artă pricepe imediat că, pentru Brâncuși, elementele arhaice care i-au devenit teme vin și din India și din Egipt și din arta africană, ba chiar din spațiul celt, cel puțin în egală măsură cu cele venite din România. Pur și simplu, Brâncuși e atît de mare pentru noi, încît nu știm cum să ne purtăm cu el. Nu pricepem că, ținînd-o langa cu ideea că e doar un țăran român genial al cărui loc e la Hobița îl diminuăm – ca să nu adaug și că ne facem de rîs în fața celor care, străini fiind, ajung să-i înțeleagă anvergura mult mai bine decît noi. Să îl iei de la Paris, din marea capitală culturală a lumii pe care a cucerit-o, ca să-l aduci la Hobița, că vrea Ponta să ia ceva voturi dînd apă la moară iluziilor unor proști care cred că, dacă le vin oasele lui Brâncuși, încep să vină valuri de turiști care le vor lăsa milioane de euro, ar fi o umilire post-mortem a marelui artist.
Și, pentru cei care chiar ar dori să știe, nu pentru cei care habar n-au și nici nu mai vor să afle, evoc un detaliu din biografia marelui artist care mi se pare destul de relevant în speță. Brâncuși era un admirator al artei lui Henri Rousseau, marele pictor francez cunoscut ca Rousseau Vameșul, fiind chiar membru în Asociația ”Amicii lui Rousseau Vameșul”. În 1940, cînd s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Rousseau, primarul din Laval, o mică și oarecare localitate aflată la vreo 300 km de Paris, în care se născuse Henri Rousseau, a început demersurile pentru deshumarea pictorului de la Paris și aducerea sa în satul natal, cu o motivație perfect similară cu cea a celor care-l vor reînmormîntat la Hobița pe Brâncuși. Discuțiile au durat mult și, în 1942, s-a cerut și opinia Asociației ”Amicii lui Henri Rousseau”, care avea și concesiunea locului de veci al pictorului. Brâncuși nu a putut participa la ședința în care Asociația a discutat chestiunea, dar a ținut să trimită punctul său de vedere scris, așa că a vrut Dumnezeu să avem negru pe alb părerea lui Brâncuși despre asemenea mutări. Iat-o: ”Mă împotrivesc planului de mutare a rămășițelor lui Henri Rousseau și a pietrei de mormînt în locul său natal. Aceasta, în opinia mea, va fi un sacrilegiu. Dacă Henri Rousseau ar fi rămas acolo, în acel mic oraș, probabil că nu ar fi realizat nimic. Parisul este locul unde artistul din el s-a născut, aici și-a făcut prietenii care l-au înțeles, l-au iubit și l-au ajutat să-și ducă opera la înflorire. A-l muta în altă parte înseamnă să-l muți din elementul său. Sufletul lui Henri Rousseau, amintirea sa, cenușa sa, aparțin Parisului...” Nu cred că ar mai fi ceva de adăugat în chestiune.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
