M-am întâlnit cu o emoție, din frumusețea ochilor triști izvorâtă. Dar și cu splendoarea obrajilor arși de soare. Cu o voință de nezdruncinat. Și cu nesfârșita cântare a dorului și-a suferinței. Toate acestea într-un singur suflet. Al Veronicăi Grozova.

A venit în România, pentru câteva zile, tocmai din satul Novoseolovca. Îmi dă coordonatele necesare. Raionul Sărata, regiunea Odessa. În sudul Basarabiei. La mică distanță de Tatarbunar şi de Cetatea Albă. Văd că pe harta Ucrainei se scrie Novoselivka. Dar noua mea cunoștință mi-a dictat pe litere lunga denumire, prima de care am amintit. O localitate care în perioada României Mari s-a numit I.G. Duca, Duprinței. Toate acestea într-un singur suflet. Al Veronicăi Grozova. După ce fostul nostru prim-ministru a fost asasinat. Dar mai înainte se chema Gura Celeghidrei. E numele unui pârâu care străbate vatra. Nu tot timpul. Numai când e trezit la viaţă de ploaie.

 

Pâine amară

„Hai să vă cânt ceva!”, îmi zice. Aflu că e profesoară. De limba română, de limba franceză și de artă muzicală. Și-a făcut studiile universitare la Chișinău, definitivate în 1999. Are 47 de ani. Îi observ mâinile viguroase, tăbăcite în pământul din jurul casei și la câmp: „Am și un tractoraș”. Înțeleg că nu se dă în lături de la niciun efort în numele familiei sale. Căci numai din salariul de dascăl nu se poate trăi în țara vecină. Ba, la un moment dat, mi-a zis că uneori, când o apucă necazurile cele mari, se gândește să plece în lume, nu știe unde, chiar și menaj să facă. Îi trece repede. Nu pleacă ea din şcoala ei. Ce salariu aveți, doamnă? „Am 8.000 de grivne”. Un leu românesc este egal cu opt grivne, mă învață.

 

„Nu ne place!”

Veronica îmi povestește un episod din viața ei de dascăl. S-a întâmplat cu cinci ani în urmă. A intrat în clasă și le-a vorbit copiilor nu numai în Limba Română, dar mai ales despre ce înseamnă aceasta. „Nu ne place!”, i-au răspuns puștanii. Deși toți se trag din neamul lui Eminescu. Satul este aproape în întregime românesc. „Doar câțiva venetici avem”, adică de alte naționalități. Comunitate răsărită, cu 3.000 de locuitori. Și scoală mărișoară, cu 400 de elevi. Dar într-o amestecătură de ordin educativ greu de deslușit. Cele mai multe clase, în ucraineană, după limba în care sunt studiate materiile. Și un număr infim de elevi în grupe de Limba Română. La clasele de ucraineană sunt și două ore de Limba Română. Unde predă Veronica. Se fereşte de amănunte. Nici eu nu insist. Însă tocmai la una din aceste ore s-a întâmplat ce-mi relatează ea acum. De ce nu le plăcea Limba Română? Întreb. Oftează. E doar provocarea unui trecut pe care îl cer povestit. Altfel, intuindu-l. Pe vremea sovietică era o vorbă. „N-ai casă, n-ai stradă, adresa ta e URSS”, îşi aminteşte. Nu mai conta așadar cum te numești, care îți sunt rădăcinile. Și ce ați făcut, doamnă, când elevii v-au spus că nu le place Limba Română? „Am luat chitara și le-am cântat”. Se dusese cu chitara la școală. Știa ea ce știa. Din facultate învățase să cânte. Ba chiar a fost şi la Cenaclul „Flacăra”, pe timpul lui Adrian Păunescu. „Anii tinereții mele au fost plini de muzică românească”, intuiesc un caracter liber, imposibil de stăpânit.

 

O rugă

Se lasă liniștea. Un pic doar. Veronica își amintește de fratele bunelului ei. Condamnat la ani grei de închisoare pe vremea URSS-ului, pentru că vorbea prea mult, și prea între alți consăteni, despre România. Într-o zi, acasă la părinții lui, ajunge o scrisoare. Era de la cel înarcerat deja. Îi ruga pe ai săi. Mamă și tată, mergeți la fântână și scoateți toate broscuțele și toți peștișorii pe care i-am aruncat acolo când eram copil. Căci acum știu ce înseamnă să fii închis. Măcar ei să fie liberi. N-am folosit ghilimele. Nu e un citat. Este ideea în sine. Las privirile nepoatei să zăbovească puţin în dureroasele-i amintiri ale copilăriei.

 

Of, cărțile în Limba Română!

„Facem tot posibilul să transmitem copiilor limba și tradițiile noastre”, se referă și la ceilalți dascăli din școala sătească, 43 la număr. Marea problemă e legată de cărțile în Limba Română. Nu numai că sunt foarte puține, dar și zdrențuite. Semn că au fost și sunt citite. Dacă nu sunt cărți, contează Internetul. În baza lui își fac copiii temele. De acolo completându-şi informațiile.

„Eu le dau diverse teme. Frământări de limbă”. Cum adică frământări de limbă? „Rime, zicători”. Directorul Casei de Cultură, Iurie Plăcintă, a format trei grupe de dansuri populare. „Ansamblul nostru a cântat la Cetatea Albă”.

Dacă cineva ar vrea să aducă din România cărți în satul dumneavoastră, la biblioteca școlii, cum procedează? „Se ia legătura cu directoarea școlii. Apoi trebuie neapărat aprobare de la conducerea Raionului”.

 

Încep să apară minuni

Cum e peisajul acolo, în satul unde v-ați născut? „Câmpie fără sfârșit”. Multe oi. Și mai puţine vaci. E şi o fermă, ca un fel de fostă Colectivă, unde o parte din săteni au pământ la comun. Şi animale. Trece mai mereu pe lângă o fântână. Construită de străbunicul ei, Gligore Pelin. Oricum a fi fost cerul, mai senin ori mai plumburiu, cumpăna cea înaltă cât un secol și-a agăţat de văzduh destinul.

„Eu sunt din neamul Pelin”, îmi spune cea care s-a măritat cu un bulgar. Au ridicat împreună o casă și au făcut doi copii, Anastasia și Cristian. „Mai sunt și minuni la noi”. Zice de icoanele cele vechi din biserică. S-au luminat deodată la chip. De curând s-a întâmplat asta. „Parcă sunt culorile mai vii”, își dau cu părerea unii și alții.

Ulițele au căpătat anul acesta viață și din alt motiv. De când s-a anunțat că statul român va acorda burse fiecărui elev, începând cu ciclul primar, care învață în clasele de Limba Română. „Acum, mulți se gândesc să-şi mute copiii de la clasele ucrainene”. Ce știe profesoara e că bursa va fi de 50 de euro pentru fiecare copil.

 

Așa am rezistat…

Am întâlnit-o pe Veronica în Comana, de Giurgiu. E aici un altfel de sat, în mijlocul comunității rurale. „Satul meșteșugurilor”, construit de câțiva ani încoace de soții Dana și Ion Georgescu. Încercând să dea aripi meseriilor tradiționale. Acești oameni inimoși găzduiesc un proiect de suflet, aflat la a doua ediție, precum cel susținut de Institutul Cultural Român. Au fost invitați de data asta 20 de meșteri populari și profesori din comunități românești aflate în apropierea granițelor noastre. Din Ucraina, Republica Moldova și Serbia.

 Lucrează umăr la umăr cu meșteșugari din România. Țesut la război și la gherghef, arta lemnului, a ceramicii şi împletituri în papură. Schimb de experiență, de idei și de povești de viață. Personajul meu, profesoara din sudul Basarabiei, e în atelierul de împletituri. Îmi zice că acolo de unde vine ea nu e papură. Împreună cu elevii ei a găsit altă soluţie. „Înfășurăm ziare, le facem subțirele, le ungem la capete”.

Din așa ceva împletesc micuții nu numai fel şi fel de obiecte, ci mai mult de atât, îmi dau seama. Lecția de bază. Pentru o întreagă viață. „Totul e posibil”, conchide Veronica Grozova. Sunteți fenomenală, doamnă, îi zic. Nimic nu vă stă în cale. „Așa am rezistat”…