Da, știu, Victor Ciutacu poate fi un nesuferit. Dar poate fi și simpatic, atunci când se aprinde sincer, sau când se amuză pe bune, poate fi drept într-un mod cât se poate de simțit, eu nu l-am prins niciodată cu minciuna, dar te poate face și să schimbi canalul tv, atunci când sare calul din avântul retoricii voit indignate, sau când se căinează că ce nedreaptă și ingrată este lumea cu el. Peste toată combinația asta de calități și de defecte, este făcut a fi un jurnalist cinstit, care are darul rar de a se duce direct la tâlcul întâmplării, cât de gravă sau cât de banală ar părea ea, plus că nu se sfiește niciodată să spună ceea ce crede. Acum, este hulit pentru că, într-o poveste ca o proză sud-americană tristă, a atins un tâlc pe cât de corect, pe atât de iritant pentru unii care sperau că și-au pitit bine găunoșenii adânc vinovate și interese puturoase. Plus, cel mai important, pretextul ca „societatea civilă”, aia iubitoare de Coldea&Kovesi, să ceară CNA interzicerea televiziunii unde prestează Victor Ciutacu, una demolatoare a tot ceea ce însemnă pluserisme neo-marxiste și pe exponenții acestora.

Povestea tristă este aceea că o biată fată, domnișoara Iulia Marin, jurnalist la cotidianul Libertatea, a decis că nu mai merită să-și trăiască viața. O fată tânără, frumoasă și foarte talentată la scris, așa cum se putea lesne constata din jurnalul de adâncă suferință pe care îl ținea pe blogul ei, din care publica fragmente și pe pagina sa de Facebook. Din textele apărute pe blogul botezat fără echivoc „În terapie”, nu trebuia să fii vreun specialist în suferințe psihiatrice, ca să înțelegi atât gravitatea stării jurnalistei, cât și dramatismul luptei pe care o dădea în speranța de a se salva.

Pe scurt, din cele relatate în jurnal, șase internări, trei forțate, trei tentative de suicid și recomandarea medicilor pentru pensionarea pe motive medicale, conturează starea de fapt a tinerei jurnaliste. Diagnosticul pus de medici? Unul grav, consemnat public chiar de pacientă: „Patru ani. Trei episoade psihotice. Șase luni, adunat, petrecute în spital. Diagnostic: tulburare schizoafectivă de tip mixt. Explicație: simptome de schizofrenie amestecate cu simptome de tulburare bipolara.  Anhedonie - incapacitatea de a simți plăcere, simptom de schizofrenie. Avoliție - incapacitatea de a avea voința și de a o urma - simptom de schizofrenie. Halucinații olfactive și delir - simptome de schizofrenie. Paranoia. Depresie sau manie pronunțate - simptome de tulburare bipolara. Cauza? Cel mai probabil, genetică. Speranțe de vindecare - zero. Șanse de recuperare - mari, cu ajutor din partea familiei.” Ce poți spune? Nimic altceva, decât „Ferească Dumnezeu”! și să speri că medicina va ajunge mai repede la rezolvarea acestor boli nenorocite, care îl fac pe om să nu se mai vrea.

Bun, și ce treabă are Victor Ciutacu? Păi, are, pentru că a pus public o problemă, pe care în propria minte și-a pus-o orice om cu ceva gândire critică, atunci când a aflat de tragedia domnișoarei Iulia Marin. Într-o ediție a emisiunii sale, a pus problema răspunderii morale și apoi legale a angajatorului, adică a Trustului de Presă Ringier, proprietarul cotidianului Libertatea, ziarul la care domnișoara Iulia Marin lucra ca jurnalist specializat pe politic și investigații. Am revăzut de câteva ori fragmentul din emisiunea cu pricina. Nu cred că i se poate reproșa lui Victor Ciutacu nimic din ceea ce a spus, decât momentul ales. Ar fi trebuit să știe că orice observație rațională despre un eveniment cu încărcătură emoțională semnificativă trebuie să aștepte scăderea debitelor hormonale ale publicului. Să vedem ce a spus! Citez fragmentele care par să fi pus pe jar Trustul Ringier, pe Cătălin Tolontan, șeful de la Libertatea, și a pus în mișcare cohorta tefelistă specializată în indignări confecționate la comandă din stofă progresist-neo-marxistă:

„Mă întorc la o chestie care sigur nu mă va mai face foarte popular în breaslă, nici măcar nu sunt, dar o să insist să mă depopularizez și mai mult. Aceea a responsabilității angajatorului față de angajat și beneficiarul muncii lui, respectiv cititorul, privitorul și-așa mai departe. Băi, frate, fata asta făcea anchete de presă. Cu talent, din câte am înțeles și din câte am citit. Și destul de aplicată, tipul ăla de deontoloagă la virguliță. Fata asta făcea anchete după ce avusese trei tentative de suicid și trei intrări la Spitalul 9, la Obregia. Da? Nu-ți pui tu problema tu, ca angajator - bun, fără să-i limitezi dreptul de muncă, Doamne ferește! - dacă fata aia e în deplinătatea facultăților mintale și dacă fata aia e în deplinătatea responsabilității de a-i pune niște anchete grele în brațe? Că nu știu, că poate Doamne ferește, dovadă că nu era stabilă psihic și emoțional că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Da. Ai vreo garanție, dincolo de scriitura corectă și de documentele prezentate, că ancheta aia e făcută în afara unei rătăciri, din desele rătăciri pe care le avea fata asta. […] Tu, ca angajator, nu-ți pui problema, bă, dăm drumul pe piață la ce produce omul ăsta? Dincolo de talent, dincolo de profesionalism.”

Dar Victor Ciutacu este băiat mare, nu-i va fi greu să descurce cu acuzațiile de tip ONG-ist care i se aduc, cea mai importantă, aceea de „discriminare și de izolare a oamenilor cu afecțiuni psihice” fiind clar o tâmpenie, din moment ce jurnalistul a precizat clar „...fără să-i limitezi dreptul de muncă, Doamne ferește!”.

Ca o paranteză, opinia mea exprimată deja public cu privire la acest scandal menit să ascundă cu totul alt tip de vinovății este una cât se poate de clară, iar ea pledează pentru standardul unic: Dacă era vorba despre o judecătoare, era firesc să se pună problema, sub semnul lui „stai, frate, cine ne judecă?”, dacă era despre un chirurg sau un preot, duduiau ziarele, dacă era un polițist, nu mai vorbesc, iar dacă era vreun Dragnea, fustele erau urcate în cap direct în Piața Victoriei. Când este vorba despre un jurnalist, devine nașpa de tot să pui problema „stai, frate, cine ne încadrează moral?”. Eu fix așa pun problema, că dacă am pretenția ca parlamentarii, și președinții, și toți ăștia, să fie controlați la cap când candidează, când judecă, când consultă, când spovedesc sau când poartă armă, am pretenția să fim și noi ziariștii întregi la cap, și când scriem, și când îi acuzăm pe unii de unele și de altele.

Bun! Se întâmplă ca unii dintre noi, dintre jurnaliști, să o luăm razna, vreau să spun medical și manifest, cu acte în regulă. Ce este de făcut? Păi, ne răspunde legea, care ne protejează într-o astfel de situație, ca pe orice contribuabil truditor. Știu, textele de lege sunt cam seci, nu au lirisme și nici figuri frumoase de stil, dar asta este, ele reprezintă niște repere, fără de care ne-am scoate ochii unii altora cu o viteză mai mare decât cea dată de accelerația căderii libere.

Astfel, legislația muncii prevede în sarcina angajatorilor efectuarea de examene medicale periodice, dar și la reluarea activității după o întrerupere de minimum 90 de zile pentru motive medicale, sau de 6 luni, pentru orice alte motive, în termen de 7 zile de la reluarea activității. Scopul efectuării de asemenea examene medicale a fost și el limpede formulat de legiuitor. Este acela de a „confirma aptitudinea lucrătorului pentru exercitarea profesiei/funcției avute anterior”, de a „stabili măsuri de adaptare a locului de muncă și a unor activități specifice profesiei sau funcției” și, foarte important pentru cazul în discuție „reorientarea spre un alt loc de muncă, care să asigure lucrătorului menținerea sănătății și a capacității sale de muncă”.

Ei bine, întrebările puse de jurnalistul Victor Ciutacu în emisiunea sa au vizat exact aceste aspecte care țin de răspunderea angajatorului. Și atunci, de unde furtuna tefelistă stârnită împotriva lui? Păi, deja avem răspunsul: în afară de apropierea unui an electoral în care unul ca Ciutacu și televiziunea la care trudește se pot dovedi artilerie grea, apare și o posibilă gravă încălcare a legislației muncii, care trebuie pitită sub acest fals scandal. La fel, și ignorarea recomandării medicilor care au încercat să o salveze pe tânăra jurnalistă și care i-au arătat clar pacientei ce are făcut, citez chiar din consemnarea publică făcută de domnișoara Iulia Marin, în data de 18 septembrie 2022:

„Am împlinit zilele trecute zece ani de presă și mă gândeam că aș vrea să închei. Curând. Medicul meu din spital spunea că „e nevoie urgent sa va schimbați munca”. Să scriu, așadar, articole mai simple. Să mă menajez. Să mă ascund sub un clopot de sticlă. Și m-am gândit mult la asta zilele astea - asta îmi doresc?” Mai jos, în același text, jurnalista anunță ca alege să ignore recomandarea: „Deci, nu, doctore, nu voi sta sub un clopot de sticla.”

Nu știu dacă recomandarea medicală consemnată de pacientă ar fi evitat sfârșitul tragic, pentru că nu sunt Dumnezeu. Ceea ce știu însă este că dacă Victor Ciutacu poate fi acuzat de discriminarea celor cu suferințe psihiatrice, în aceeași măsură pot fi acuzați și legiuitorii, pentru că prevăd proceduri speciale pentru astfel de situații, și medicii psihiatrii, care recomandă și ei măsuri speciale în materie de exercițiu profesional.

Și mai știu ceva. Adunate într-o carte, tulburătoarele texte excepțional scrise de domnișoara Iulia Marin despre suferința și lupta sa pot contribui într-o extraordinar de mare măsură la înțelegerea celor mai misterioase și imponderabile comori cu care omul este înzestrat, mintea și sufletul, daruri de neprețuit, ale căror fracturi nu știm încă mai deloc să le sudăm.

Editorialul poate fi urmărit în format VIDEO și AICI