Tot legenda spune că primele ouă roşii au fost înroşite de Însuşi Sângele Mîntuitorului. Ouă aflate într-un coş date de Maica Sa unui soldat roman ca să nu fie aşa de brutal în execuţie. Soldatul a pus coșul lângă crucea Mântuitorului și ouăle s-au înroșit de la Sângee lui Iisus, când a fost împuns de centurionul Longinus în coasta dreaptă, ”de a curs apă și sânge.”
Altă poveste, (toate, sau aprope toate făcînd parte din scrierile lăsate la Niceea în afara Bibliei) spune că duminică dimineaţa, centurionul Cornelius Longinus, posesorul Lancei Destinului a dat buzna în palatul prefectului, strigând, către Pilat, care filozofa ţinînd un ou în mînă: “Hristos a înviat!”. Epicurian şi sceptic, ca orice aristocrat roman, Pilat a replicat: “O să învie, cînd se va înroşi oul ăsta!”. Şi, minune, oul s-a înroşit pe dată. Surprins, Pilat l-a scăpat din mână şi oul s-a spart. De atunci este obiceiul ciocnirii ouălelor roşii şi să spui în loc de bună ziua “Hristos a înviat!” la Înviere şi timp de 40 de zile, până la Înălţare.
Ne puteți urmări și pe Google News
Dar nu asta doream să vă spun, dragi lupi, padawani și hobbiți. Altceva!
Fiind copil mic, mă ducea străbunica Theodora deseori la biserica, ce spun eu, catedrala Sf.Dumitru. Familia ei participase la construirea sfântului locaș, iar pe foaia ei de zestre era jumătate din Obor. Mă simțeam bine în biserică, toată lumea mă pupa și preotul mă ridica în brațe, cu bucurie. Să fi avut 3-4 ani că de atunci sunt cele mai vechi amintiri. Ascultam muzica liturghiei, cuvintele nu le înțelegeam, încă. Mă liniștea atât de tare că mai întodeauna adormeam. Somnul nevinovaților! Dar, încet-încet am înțeles, în biserică, că am un prieten nevăzut, dar mereu prezent. Îl chema Iisus. Prietenul acesta, cel mai bun prieten al meu, m-a însoțit toată viața. Și acum este alături de mine. Este ciudat, dar este și înaintea mea și în spatele meu, și în stânga și în dreapta. Mereu vorbesc cu El, mereu mă sfătuiesc. Uneori nu-mi răspunde la întrebări. Insisit. Atunci spune că nu se pricepe la hidroenergetică, la note verbale de diplomație, sau la diferențele dintre scrisoarea de credit și acreditiv. Dar că suferă în locul meu. Toată viața, când eram la o răscruce mă gândeam cum ar fi făcut El. Nu, nu-mi apare în vis, dar deseori îi simt Prezența, în față, în spate, în stânga și în dreapta. Peste tot!
Îl mai întreb de una și de alta, curiozități istorice. Îmi povestește, cum să nu! În ultimul timp îl bat la cap despre Înălțare. Nu-mi răspunde. Totuși, odată mi-a spus că drumul Înălțării este greu și dificil și că trebuie să-l descopăr singur. Și că de când știe El, nu mulți s-au Înălțat, doar câteva zeci. Este ciudat, paradoxal și extrem de interesant. Prietenul meu Iisus pare că are niște lipsuri mari în amintirile lui și un mod ciudat de gândire. Înălțarea opacizează conștiința? Sau oferă o supraconștiință? Probabil! Sau, este doar o părere, un prieten imaginar? Cine știe, încurcate sunt căile Domnului!
”Cine stă până la sfârșit primește un ou roșu și o cărticică de rugăciuni”. Anul acesta nu va mai fi spusă această frază. Nimeni nu va fi la Patriarhie, nimeni... cum nimeni nu va fi în multe Biserici, decât preoții.
Recomandările noastre
International
Șoșoacă, scandal la discursul din Parlamentul European
