Sunt adeptul protestelor pentru că ele sunt un termometru al democrației într-o societate. E o formă clasică aproape a cetățenilor de a lua poziție față de abuzuri ori restrângerea unor drepturi constituționale. Aș putea spune că sunt un pionier al protestelor, fără a face din participarea la acestea o meserie sau o cauză în viață așa cum se întâmplă astăzi.
Pe 28 ianuarie 1990 împreună cu tatăl meu am spart cordonul forțelor de ordine din fața guvernului. Nu a fost o încercare de răsturnare a guvernului, cum a titrat presa obedientă, ci un protest împotriva FSN-ului care încălcânduși promisiunile se transforma în partid și participa la alegeri. Am fost în Piața Universității, m-au bătut pe 14 ianuarie 1990 minerii, iar ăștia băteau nu glumă! Am făcut acest preambul pentru a demonstra cititorilor, deși nu cred că era cazul, că sunt un adept al protestelor, nicidecum un pesedist retrograd.
Într-un mod evident societatea românească a evoluat. De la mămăliga care nu explodează sau “poporul vegetal” al Anei Blandiana s-a ajuns la un exces de demonstrații. Se manifestează pentru orice. De la protecția cornutelor mici și mijlocii, vorba lui Ilf și Petrov, până la schimbarea guvernului. În fiecare cetățean zace un excelent prim-ministru, fiecare român are soluția salvării naționale. Nu asta mă deranjează pentru că până la urmă așa este într-o democrație participativă. Ci faptul că multe din mișcările acestea de protest se îndreaptă cu pași repezi spre anarhie. Dacă vocea străzii este importantă ce rost mai are votul popular? Ce rost mai au alegerile? Vom avea executiv în funcție de cine are cei mai vocali și mai radicali manifestanți? De câte ori vom schimba guvernele? De câte ori vrea strada? Este evident că un guvern poate să cadă în urma unor manifestări în stradă a populației. A unor proteste de răsunet. Dar nu aceasta este modalitatea de a face politică. Ci în parlament, cu armele democrației!
O declarație a unui lider USR și anume că „politica se face în stradă„ m-a îngrozit și mi-a demonstrat faptul că acesta nu doar că nu are o minimă cultură politică, ci dimpotrivă, este un neomarxistanarhist pur-sânge!
Fără a da multe citate precum alți comentatori care vor să-și etaleze vasta cultură vă ofer doar o definiție a anarhiei. “Anarhismul este denumirea unei filozofii politice sau denuminarea unui termen generic pentru un grup de concepții de natură filozofico-politică, care sunt mai mult sau mai puțin legate una de alta, derivat din cuvântul din limba greacă veche an-archos, care s-ar traduce în limba română prin expresia fără conducere sau fără conducători”. În sensul cel mai general, „anarhismul este convingerea fermă că toți conducătorii sunt în ultimă instanță opresivi și, ca atare, trebuie eliminați/înlăturați”.
Și mai scrie în manual că Anarhismul are o influență predominantă în multe mișcări politice contemporane, inclusiv în campaniiile împotriva brutalității poliției, pedepsei capitale, în mișcările pentru drepturile homosexualilor,drepturile animalelor, vegetarianism, dreptul la avort, abolirea penitenciarelor, legalizarea marijuanei etc. Hai că suntem pe drumul cel bun!
Recomandările noastre
