Ploieştiul de pe vremea copilăriei mele nu-şi făcea griji în ceea ce priveşte văzduhul. Era acolo, la capătul oraşului, la grădiniţia cu orar prelungit a Fabricii „Ceramica” (în pronunţia populară, accentul se punea pe „i”!) – acolo unde mama reuşise să mă înscrie, chiar dacă ea muncea în panificaţie şi unde îmi petreceam cea mai mare parte a zilei – era, deci, un aer patriarhal, de margine cosmică.
Dincolo de bariera pe care o vedeam în fiecare dimineaţă, la ora 7 şi jumătate fix – eu, o mogâldeaţă de 5 ani rostogolindu- se pe trotuarul din dreapta în direcţia de mers pe Calea Câmpinii şi, după ce mă traversa mama, la capătul străzii pe care locuiam, străbăteaa singur, negreşit, pe orice vreme şi în orice anotimp, cei 1.500 de metri până la „căminul” unde era directoare temuta „Doamna Lili blondă” – deci, dincolo de bariera Câmpinii, drumul pentru mine se oprea. Oraşul nu putea merge mai departe de şina căii ferate. Şoseaua pietruită dispărea în negura cerului şi, în locul ei, mi se părea că se întinde un câmp imens cu cicoare, cu rochiţa-rândunicii, cu irişi, cu violete, cu nemţişori şi brânduşe, cu viorele şi mizotis, cu garofiţe şi stânjenei, cu iarbă înaltă până la genunchi, cu mici ochiuri de apă limpede, în care cântau brotăcei şi, în fine, cu pâlcuri de stejari bătrâni, la umbra cărora se puteau închipui cele mai frumoase poveşti cu zâne şi feţi-frumoşi. Iar eu eram stăpânul acelui văzduh.
Parfumul acelor zile nu se va mai întoarce însă niciodată, ca să-mi aburească uşor nările şi să-mi mângâie închipuirea. A rămas doar un punct de concentrare maximă a memoriei, un plex de senzaţii a căror adâncime e aidoma aceleia de cădere, în somn, irepresibilă.
Căci astăzi, din păcate, dinspre Ploieşti vin informaţii, plângeri şi indignare privind poluarea aerului din anumite zone ale oraşului (mai ales cele periferice de sud şi est), care a depăşit demult pragul admis de noxe. Emisiile de toluen sau, mai ales, de benzen – o substanţă cancerigenă – din ultima vreme au creat un val de îngrijorare în rândul cetăţenilor şi al societăţii civile din oraşul care, cândva, ca o ironiei a sorţii, era supranumit al „aurului negru”. Autorităţile par a fi neputincioase, dacă nu cumva inerte, în faţa unei realităţi crude: administrarea rafinăriilor din jurul Ploieştiului e din ce în ce mai neglijentă şi mai criminală. „Nu atât mirosul este problema noastră care ne sperie cel mai rău, ci faptul că benzenul este un produs cancerigen!”, a declarat a directorul Institutului Național de Sănătate Publică (INS), Andra Neamțu.
Iar, dacă punem în relaţie două informaţii – prima, că staţia de monitorizare a aerului de la Brazi înregistrează zilnic creşteri inadmisibile ale concentraţiei de benzen (spre exemplu, pe 11 mai a.c., ea a fost de 550 ug/m3, adică de 100 de ori mai mare decât limita permisă legal, iar acum două zile, concentraţia de toluen a fost de „doar”10 ori mai mare, cu a doua informaţie, că o statistică discretă existentă în sertarele adânci ale Primăriei Ploieşti dezvăluie că incidenţa deceselor provocate de cancer a crescut halucinant, la grupa de vârstă 45-60 de ani, până la aproape 80%(!!) – deci, dacă punem în relaţie aceste două informaţii, avem în faţă tabloul unui dezastru ecologic. Neprovocat de nici un seism, de niciun tsunami şi de niciun asteroid. Ci provocat doar de neglijenţa, incompetenţa şi cinismul unui guvern falimentar.
Şi, ca ridicolul să fie sublim, aflaţi că ministrul Mediului, Graţiela Leocadia(!) Gavrilescu, absolventă, în 1989, a Facultăţii de Tehnologie Petrochimică din Institutul de Petrol și Gaze Ploieşti şi fostă viceprimar al oraşului, la o conferinţă de presă organizată recent, sub presiunea mass-media şi a ONG-ului „Stop poluării oraşului Ploieşti”, a vorbit neîntrerupt timp de două ore. Bineînţeles, fără să spună nimic. După care, a ridicat din umeri şi a plecat spre Bucureşti. La locul ei, în cuibarul încălzit de ALDE Tăriceanu…
La Ploieşti, moartea nu mai vine din rărunchii Timpului sau ai Determinării universale. La Ploieşti, moartea vine din aer.
Recomandările noastre
