EXCLUSIV EVZ. Pictorul care a executat, începând din 1980, portretele lui Ceauşescu, reconvertit acum la artă religioasă, spune că regretă doar că nu şi-a putut face munca şi mai bine.

Despre felul în care statul a ţinut artistul "în palme" şi despre cum, mai apoi, "şi-a luat mâna de pe el de pe el", povesteşte pictorul Vasile Pop-Negreşteanu, consacrat, pe la jumătatea anilor ‘80, cu portretele lui Ceauşescu şi reconvertit, după ce acest subiect a dispărut, în pictura religioasă. Defineşte munca sa antedecembristă drept artă cu caracter istoric şi îşi asumă întreaga operă. Regretă doar că n-a făcut-o mai bine.

L-am întâlnit la Leipzig, la o expoziţie pentru care i se comandase fresca celor 20 de ani de libertate în România, ceea ce unii au considerat a fi un "performance" în sine, un ghiont în nervul care i-ar putea stârni lui Vasile Pop-Negreşteanu un presupus reflex. Comanda, venită peste ani, într-un context care să-i sublinieze grotescul - şi reflexul de a-l picta pe Ceauşescu.

"Până la urmă, cine poate să-l judece? Ce ştim noi despre viaţa acestui om?", s-au împărţit în tabere cei care-l consideră vinovat de a fi promovat arta totalitară, în stilul uniform al tuturor dictaturilor, şi cei care-i găsesc, filosofic, o dimensiune eroică - aceea de salvator care, asumându-şi sarcina asta, i-a scutit pe ceilalţi de un asemenea test.

"Arta oficială este o artă care există", explică, scurt, unul dintre starurile fostei categorii, retras într-un colţ şi mândru că munca lui, făcută cu seriozitate şi credinţă, a rezistat epocilor. Perspectiva schimbă sensurile şi tot astfel este de înţeles mărturia - probabil prima - unui artist care a făcut carieră pictând, după poze, cuplul dictator. Un portret de-al lui Ceauşescu era plătit cam cât o Dacie, arta figurativă nu prea avea loc în colecţiile oficiale, iar cuplul n-a pozat nimănui, de fapt, nici măcar lui Bălaşa. Toţi lucrau după poze, povesteşte Negreşteanu, înainte să se întunece: "M-au criticat, sigur că m-au criticat după Revoluţie. Şi bine au făcut! Poate că aveau dreptate".

EVZ: E cu mult diferit de ceea ce faceaţi în 1989? Vasile-Pop Negresteanu: Ce s-a întâmplat înainte de '89 continuă acum, de fapt, deşi nu mai este vorba despre o comandă a statului. Statul şi-a luat mâna de pe artişti. Deşi multe sunt tot investiţiile statului, prin diverse organisme. Înainte de '89 eram unul dintre artiştii solicitaţi pentru comenzile vremii. Iar artistul era selectat în funcţie de valoarea lui - degeaba erai solicitat şi degeaba aveai pile dacă nu onorai aceste comenzi cum se cuvine, în nişte limite rezonabile. Dacă nu aveai talent, a doua oară nu ţi le mai comanda nimeni. Nici eu nu mai ştiu câte comenzi mi s-au dat, probabil peste zece. Nu ma dezic de toate lucrurile astea, doar îmi pare rău că n-am fost suficient de inspirat şi de bun încât să le fac mai bine. Lucram şi atunci, ca şi acum, într-un vârtej teribil, munceam mult, retuşam în ultimele momente, finalizam chiar pe ultima sută de metri. Timpul era foarte scurt, cantitatea de muncă enormă. Aşa am făcut, de fapt, şi ansamblul despre ultimii 20 de ani de după Revoluţie. De altfel, şi această operă este tot comandată, până la urmă este la fel ca atunci, doar că aceasta a fost comandată de Ştefan Chiron şi de cei care ştiu că eu am facut artă cu caracter istoric.

Câtă confuzie a fost pentru dvs. după Revolutie? E o confuzie totală în lume de fapt. Dar, dacă eşti într-adevăr creator şi vrei să faci artă, îţi poţi ţine propriul drum - până la urmă, şi comenzile alea, e drept că erau date din afară, dar e foarte important ca un artist să fie artist. Dacă le faci doar aşa, din comandă, pentru zece lei, pentru zece mii de lei, pentru un milliard de lei, nu contează, nu iese nimic. Că e vorba de Elena Ceauşescu, de Nicolae, de reporterul de la ziar sau dacă a venit Dumnezeu pe Pământ şi-mi dă o comandă, pentru mine este acelaşi lucru, eu rămân profesionist. Glumeam aici, pe final, deşi, cine ştie, poate că Dumnezeu însuşi a pus câte ceva din comenzile lui în fiecare comandă pe care am primit-o eu. Oricum, trebuie să-ţi asumi o comandă şi să ţi-o onorezi. Este o regulă pe care o am prin naştere.

V-au contestat şi v-au criticat după moartea lui Ceauşescu? Foarte bine au făcut, poate că au dreptate. Era normal să fiu criticat. Dincolo de discuţia despre Ceauşescu, ei oricum spun acum că figurativul nu are valoare. Pe vremea aceea, însă, aparatul de stat era format din oameni care nu vedeau foarte departe, nu erau pregătiţi. Îţi cereau figurativ, ei nu puteau gândi mai mult decât lungimea mâinii lor. Doar activiştii, cei care coordonau totul, puteau întelege cât de cât, în funcţie de pregătirea lor. Deşi nu erau cu toţii prosti. Se vindea şi arta abstractă, dar nu puteai pune aşa ceva în colecţiile omagiale. Dintre lucrările care glorificau momentele importate ale timpului, o bună parte erau trimise la instituţii din ţară, toate casele de cultură cumpărau. Vreo trei lucrări de-ale mele au ajuns de la Baia Mare şi Satu Mare. Altele erau reţinute în Bucureşti, la Ministerul Culturii. Cel care le comanda, UTC-ul, de pildă, avea un plan. Erau şi particulari care faceau comenzi directe din atelier. Am fost criticat, da... dar interesant e de ce mă critici. Dacă o faci doar aşa, să te iei de mine, sau dacă este constructiv din ce spui tu. Oricum, eu trebuie să fiu foarte atent la cel care mă critică, pentru că remarcile lui s-ar putea, până la urmă, să-mi facă mai bine decât laudele celui mai apropiat prieten...

Aveaţi cerinte specifice de la conducatori? Ceauşeştii nu mi-au pozat niciodată. Ştiam că lui Baba nu au vrut să-i pozeze, lui Bălaşa nici atât, am avut reţineri serioase să le solicit să-mi pozeze mie. N-am auzit să fi pozat cuiva, n-am auzit pe niciunul spunând că i-ar fi pozat Ceauşeştii, toţi artiştii pictau după poze. Am avut şi eu o pretenţie, să mi se dea pozele neretuşate. Primisem, la un moment dat, nişte poze retuşate aşa de prost şi grosier, încât nu puteam face niciun desen după ele. Le-am promis că retuşez eu pe tablou şi, oricum, erau persoane publice, îi puteam picta din memorie. Era Suzana Gâdea, îmi amintesc, i-am cerut pozele, s-a enervat îngrozitor că un artist are o asemenea solicitare, dar s-a aprobat. Oare câţi ani aveam... era prin ‘85, iar acum am 54... Eram tânăr. Am terminat facultatea în '81.

Exista cineva care să vă controleze? În momentul în care am făcut prima lucrare, un portret serios, dintr-o dată au început să aibă deplină încredere în mine. După aceea puteam chiar să le duc lucrările în ultima zi, nu venea nimeni să mă controleze între timp... de regulă existau tot felul de obiecţii, un artist care avea o asemenea operă în lucru era vizitat de structurile de partid şi se făceau diverse modificări. În mine aveau încredere şi m-au lăsat în pace. Dacă ştii ce înseamnă arta oficială, e bine.

Ce înseamnă arta oficială? O artă care există. Salut!

Un fel de poză a realităţii copiată fidel? O reprezentare a unui moment care există. Şi puteai să-l faci într-o mulţime de moduri. Sigur, activismul de atunci avea criterii de înţelegere limitate, aşa că cel mai adesea trebuia să-l faci destul de figurativ.

Cam cât se câştiga din ocupaţia asta? Se plătea bine. Maximum de preţ care se putea da era de 60.000 de lei. Normal că eu, fiind mai tânăr şi mai la început, primeam mai puţin. Câte 20.000 şi câte 40.000. Era o propunere de 40 sau 45 de mii... Era cât o Dacie spui? Bine, măi, dacă voi aşa judecaţi... dar în pregătirea ta de om serios spune-mi şi mie, câte Dacii intră? Nu pot gândi în felul asta şi n-am gândit nici atunci. Ştiu cu câtă trudă am făcut toate lucrurile astea. Iar ei ma critică... e normală critica, regimurile se mai schimbă, în fond, Rembrandt sau Michelangelo au păţit acelaşi lucru. A fost terorizat de polonezi, care i-au topit statuia Papei. Rafael credeţi că nu a fost bombănit în vremea respectivă, sau Picasso, care a fost de partea comuniştilor...dar el şi-a văzut de arta lui...

Vă gândeaţi vreodată că se va schimba? Nu ma gândeam, şi nici nu mă interesa, şi nici acum nu mă interesează nici când se va schimba, nici cât va dura. Ce am învăţat, ce s-a întâmplat...

Lui Ceauşescu îi placeau portretele făcute de dvs? Ei le vedeau, erau primii care vizionau expoziţiile de atunci. Mai erau comenzile care se faceau cadou de cele două zile oficiale, în martie şi ianuarie. Diverse instituţii comandau câte un tablou, pe care urmau să-l dea în dar. Este ca şi într-o instituţie de acum, când, de ziua şefului, colegii pun mână de la mână să facă un cadou. În funcţie de cum crede fiecare. Eu nu-l întrebam ce crede, nu-mi mulţumea, nu erau cadourile mele. Mai auzeai anumite ecouri, venite de la cei care erau în preajma lor la vizionări. Se spunea că, în funcţie de cât le-a plăcut sau nu o lucrare, poposesc mai mult sau mai puţin în faţa tabloului tău atunci când aceste expoziţii erau filmate de Televiziunea Română. E drept că, pe lângă ale mele stateau destul de mult, dar ştiu eu de fapt de ce zaboveau ei acolo, cu ce scop stăteau acolo...? Nu se punea problema să le placă sau nu, pentru că Ministerul Culturii comanda doar artiştilor în care avea încredere. Eu am avut şansa să mă număr printre ei. Sau neşansa, acum, dacă tot mă întrebi dacă am fost criticat...

V-a fost frica? Frica, de ce?

De schimbare... În primul rând eu sunt cel care se schimbă. Singura schimbare este că, în 89 mi-am dat demisia şi m-am dedicat artei. Apoi, când se clădea dărâmând ce-a fost înainte, - dar aşa se întâmplă, intri într-o perioadă mai moartă, într-o perioada de dărâmare, apoi operele revin prin licitaţii -... Aşa s-a întâmplat pe strada pe care am locuit eu.. pe celelalte străzi n-am de unde să ştiu cum a fost...

Spuneaţi că vă asumaţi vechile tablouri... Ele au fost comandate de statul de atunci, se află în posesia lui şi au fost expuse, câteva, şi la Muzeul de Artă Contemporană. Importat pentru mine este doar să nu le distrugă. Sunt momente din viaţa mea. Şi, încă o dată o spun, îmi pare rău că nu le-am putut face mai bine...

O FRESCA PENTRU ROMÂNIA. Alexandra Croitoru şi Stefan Tiron în colaborare cu Vasile Pop-Negreşteanu, 2010 Foto: Michael Eikel