Dacă noi nu am avea niciodată necazuri sau insuccese, ci numai bucurii, am fi în pericol de a cădea în orgoliu nemăsurat, explică părintele Vasile Gordon, în partea a doua a interviului acordat Evenimentului zilei, de ce suferința „e îngăduită, nu dată” de Dumnezeu. De multe ori, continuă preotul, prin necazuri şi suferinţe ne călim şi ne întărim pentru mai departe.

- Ileana Ilie Ungureanu: Părinte, pentru dumneavoastră ce este Dumnezeu?

- Pr. Vasile Gordon: Răspunsul îl avem de la Dumnezeu Însuşi, de când a vorbit cu Moise la Horeb: „Eu sunt Cel ce sunt”. Adică, Fiinţa prin Ea Însăşi . La modul personal, pentru mine este Dumnezeul Treimic despre care părinţii mi-au vorbit simplu atunci când m-au învăţat să-mi fac Cruce – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Acelaşi Dumnezeu Treimic pe care Îl mărturisim de fiecare dată şi când rostim Crezul. Dumnezeu este Cel Care mi-a călăuzit în permanenţă paşii, din copilărie şi până acum, când am început să încărunţesc, prin şcoli, în armată, în preoţie, în căsnicie, în profesorat, în viaţa de toate zilele. Mi-am dat seama, în timp, cât de adevărată este expresia „Nihil sine Deo” – „nimic fără Dumnezeu”.

- Sunteți fericit?

-Şi da, şi nu. Da, când pot să am o contribuţie cât de mică la fericirea cuiva; nu, atunci când nu pot să ajut pe cineva să iasă din starea de nefericire.

- Cred că scopul vieții noastre este căutarea fericirii, dar ce este fericirea?

- Definiţia, mai bine zis „definiţiile” fericirii, din punct de vedere creştin, le avem în cuprinsul celor 9 fericiri din Evanghelia după Matei. Citite cu atenţie şi înţelese corect, ne dau cele mai înalte indicii despre adevărata fericire, inclusiv privitor la scopul vieţii.

- Și chiar e posibilă fericirea? Cum se poate obține?  E determinată mai mult de starea noastră de spirit decât de evenimente exterioare nouă?

-Cu siguranţă, mai ales pentru cei receptivi la mesajul celor 9 fericiri rostite de Iisus. Dar un indiciu foarte interesant ne dă şi etimologia termenului: în latina clasică, felix-cis – fericit, are şi înţelesul de rodnic, fecund, fertil. Bunăoară, dicţionarul latinfrancez Gaffiot exemplifică: felix arbor = arbore fructifer; felix regio = regiune fertilă. Deducţie logică: omul este cu adevărat fericit, doar dacă aduce, dacă face roade.

- Observăm foarte des că lăcomia, deși se naște din dorința de a obține ceva, nu e satisfăcută de obținerea acelui ceva. Așadar, își pierde orice limite, e ca o groapă fără fund, ceea ce aduce necazuri. De ce suntem săraci?

- Lăcomia e o boală, fie că e vorba de mâncare, fie de bunuri materiale. În plus, omul lacom devine dizgraţios pentru semeni. Bine zice proverbul: „Lăcomia strică omenia!”. De ce suntem să- raci? Desigur, faţă de occidentali – şi nu de toţi, suntem săraci, dar faţă de amărâţii din Africa sau alte zone din „lumea a IIIa”, stăm bine, să nu mâniem pe Dumnezeu. Între cauzele sărăciei la noi se numără, nu ocolesc să spun, şi o proastă sau coruptă administrare politică a resurselor ţării. Dar mai e o cauză pentru unii: lenea. Iar voi aminti un proverb: „Sărăcia se uită pe geam în casa omului harnic şi nu îndrăzneşte să intre!”

- Care este antidotul lăcomiei?

- Antidotul lăcomiei este măsura, iar „măsura face orice lucru frumos” – spune Sfântul Isac Sirul. Şi tot el: „Cele peste măsură sunt de la draci!”

„Ura și invidia sunt invidia sunt precum rugina macină şi distrug sufletul omului”

- De ce ne dorim ceea ce nu avem și nu apreciem ceea ce avem?

- Răspunsul reiese din însăşi întrebarea dumneavoastră: nu vrem să privim la ceea ce avem noi şi privim mai mult la ceea ce au alţii şi noi nu. De fapt, de aici poate rezulta şi un alt răspuns la întrebarea „care e secretul fericirii?”: să fii mulţumit şi să te bucuri de ceea ce ai!

- Ura, invidia, furia - cât de dăunătoare sunt?

- Ura şi celelalte asemenea au efect de bumerang: cel ce le întreţine, se otrăveşte singur. Ura se poate asemăna şi cu rugina: precum rugina, fie şi un punctuleţ, macină cu timpul fierul, aşa ura, invidia etc., macină şi distrug sufletul omului. Andreea Hefco, medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie, arată, bunăoară, că undele cerebrale ale unei persoane se pot sincroniza cu undele câmpului magnetic ale inimii altei persoane şi ce gândim despre cineva poate fi simţit de acela chiar în inimă. Mai mult: simţămintele inimii, pozitive şi negative, influenţează major ADN-ul personal, dar şi al semenilor cărora le transmitem „semnale“. S-au realizat experimente care au ară- tat că stările de iubire, de recunoştinţă dilată lanţurile de ADN, iar la stres, furie, frustrare, molecula de ADN se micşorează, se contractă şi blochează codurile sale, coduri care se deblochează instantaneu dacă experimentatorii reuşesc să emită iar simţăminte de iubire, recunoştinţă, bucurie.

- Sunt mii și mii de stări mintale, cum ați defini o persoană sănătoasă sau bine adaptată din punct de vedere psihologic? Oamenii de știință observă tot mai des că subiecții lipsiți de legături sociale strânse par să aibă o sănă- tate șubredă, să fie mai vulnerabili la stres. 

- O persoană sănătoasă mintal este o persoană comunicativă, deschisă dialogului, dar şi respectă o cultură a dialogului: ştie să şi asculte, nu doar să vorbească…

- Vă simțiți vreodată singur?

- Câteodată, da, recunosc, dar numai atunci când uit că de fapt niciodată noi, creştinii, nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii. Pe de altă parte, uneori simt nevoia singurătăţii, a reculegerii discrete, dar nu de dragul izolării, ci spre a-mi încărca bateriile pentru o şi mai bună relaţionare cu cei din jur.

- Cum poate un om să facă față singurătății? Toți oamenii declară că se simt sau s-au simțit, la un moment dat, singuri. 

- Exceptând bătrânii şi bolnavii părăsiţi de familie şi nevoiţi să stea singuri, niciun om nu are motive să se lase pradă singurătăţii. Şi nici chiar cei părăsiţi de oameni nu sunt singuri, pentru că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată şi comunicăm cu El prin rugăciune, cântare, lecturi etc. Am cunoscut cândva o învăţătoare în vârstă, izolată în garsoniera ei, care mi-a spus aşa: părinte, stau singură, dar nu sunt singură. Vedeţi icoana aceea, cu Sfântul Spiridon? O ţin pentru că aşa îl chema pe tata. Şi vorbesc cu Sfântul Spiridon şi, uneori, îl strig noaptea când mi-e greu şi zic: Sfinte Spiridoane, nu mă lăsa! Şi în câteva clipe mă liniştesc.

- Nevoia de cei din jur e paradoxală. Deși susținem din răsputeri o independență aprigă, tânjim în același timp după intimitate și după o legătură strânsă cu o persoană iubită, specială. Cum se explică?

- Singurătatea, în sens de reculegere, se completează minunat cu relaţionarea, în special cu persoanele care ne iubesc şi pe care le iubim. Altfel spus, numai dacă avem intimitate pentru reculegere ne bucurăm, apoi, de o bună comunicare cu semenii. Şi invers.

„Dacă noi nu am avea niciodată necazuri, ci numai bucurii, am fi în pericol de a cădea în orgoliu nemăsurat”

- Studiile arată că și căsnicia e un factor care ne poate aduce fericire. Mai nou însă, tot mai mulți români divorțează din cauza rețelelor sociale. De ce cuplurile de acum sunt instabile și căsnicia riscă să se destrame mai repede decât în trecut?

- Într-adevăr, căsnicia, familia e un izvor preţios al fericirii. Divorţurile au multe cauze. De multe ori, cuplurile se pripesc să divorţeze, uneori din motive banale, apoi ajung să le pară rău. Alţii, cu răbdare şi îngăduinţă, surmontează neînţelegerile, inerente în orice căsnicie, apoi le pare bine că şi-au crescut copiii împreună, că se bucură tot împreună de nepoţi etc. Evident, fiecare caz e particular şi nu adoptăm diagnosticări şi reţete generale. Divorţurile frecvente se datorează şi faptului că unele căsnicii nu se întemeiază pe valorile morale, ci mai mult pe cele materiale. Şi atunci, când dau de greu, cedează.

- De ce credeți că apar atât de des conflicte între soți?

-Cel mai adesea, din cauza egoismului, adică îl aşează în faţă pe „eu”, în detrimentul lui „tu”: eu să fiu apreciat, mie să mi se dea. Şi, cum spuneam mai înainte, diferenţa de valori şi principii: un soţ le cultivă pe cele morale, altul doar pe cele materiale. E nevoie de un echilibru între ele, desigur, pentru că, oameni fiind, avem nevoie şi de cele materiale, dar nu în detrimentul celor morale.

- Se poate evita faptul că suferința face parte din viață?

- Nu, dar există remedii, pentru orice fel de suferinţă. Ea nu e dată de Dumnezeu, ci îngăduită, tocmai pentru ca noi să preţuim şi mai mult sănătatea şi succesul. Dacă noi nu am avea niciodată necazuri, insuccese etc., ci numai bucurii, am fi în pericol de a cădea în orgoliu nemăsurat. Suferinţa ne ajută de multe ori să fim mai modeşti şi să înţelegem mai bine suferinţele celor din jur. Bine gestionată, fără cârtiri şi răzvrătire, trecerea printr-o suferinţă poate fi benefică. Ne ajută să fim mai înţelepţi, mai smeriţi, mai îngă- duitori. Foarte interesant mi se pare dialogul dintre un Avvă din Pateric şi ucenicul său: „Ce faci Avvo, eşti bine? Nu! – răspunse Avva – sunt îngrijorat: nu am niciun necaz şi am sentimentul că m-a uitat Dumnezeu!” Asta nu înseamnă că facem apologia suferinţei, Doamne fereşte! Dar, pentru faptul că este inerentă condiţiei umane, trebuie să ştim s-o gestionăm cu folos.

- Aveți vreun sfat pentru înfruntarea unei pierderi personale dureroase, ca moartea unui copil?

- Uşor de dat sfaturi, greu de primit şi acceptat. Însă, dacă cel care primeşte sfatul este credincios, atunci e mai uşor: crede şi ştie că, prin nevinovăţia lui, un copil care moare intră în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Este ceea ce mărturisim şi în slujba înmormântării pentru prunci, când citim la un moment dat: „Moartea este uşurare pentru prunci, pentru că s-au arătat neîmpărtăşiţi de relele lumeşti şi la odihnă şi bucurie cerească au ajuns; în sânurile lui Avraam se bucură şi cu cetele cele dumnezeieşti ale sfinţilor prunci acum se veselesc şi cu credinţă dănţuiesc, căci s-au mutat curaţi de stricăciunea cea iubitoare de păcat...”

- Deci este posibil să schimbăm atitudinea față de durere găsind în ea un scop și un sens.

- Poate fi vorba, astfel, chiar de o valorificare pedagogică a durerilor. Aici apare diferenţa dintre un om tare în credinţă şi unul slab. Marile succese, fie în plan material, fie în cel spiritual, pot fi gestionate de oricine. Dar, pentru a supravieţui cu demnitate unui necaz e nevoie de credinţă şi tărie de caracter. Să ai conştiinţa că orice suferinţă, cât de mare ar fi, e trecătoare. Numai bucuriile sunt veşnice. Apoi, de multe ori prin necazuri şi suferinţe ne călim şi ne întărim pentru mai departe. Arborii mari, prin bătaia vânturilor se întăresc, iar aurul nu se scoate din topitoare până nu se curăţă deplin. „Dacă eşti prea fl exibil şi laș cu tine, rişti să devii inflexibil şi dur cu alţii”

- Cum putem menține, statornic și consistent, setul de valori esențiale - compasiune, bunătate etc. -, rămânând în același timp flexibili?

-Poţi să fii exigent şi ferm, fără a renunţa a fi bun şi flexibil, dar evitând a fi rigid. Rigiditatea nu e pedagogică, însă fermitatea, da. Dar, până la ce punct operează fermitatea, ca sa nu devină rigiditate, nu e uşor de controlat. Însă, când avem dileme în acest sens, ne consultăm cu cineva din familie, ori cu un prieten, ori, cel mai bine, cu duhovnicul personal. Şi noi, duhovnicii, chiar în vârstă fiind, avem duhovnic, la rândul nostru. Ar mai fi de reţinut şi faptul că, în principiu, cel care este exigent şi ferm cu el însuşi, de obicei e mai flexibil şi mai îngăduitor cu ceilalţi, pentru că simte pe pielea lui cât e de greu să fii în „grafic”, cum se spune. Şi invers: dacă eşti prea flexibil şi laș cu tine, rişti să devii inflexibil şi dur cu alţii.

- De multe ori omul vrea să facă o schimbare pozitivă în viața lui, să adopte comportamente mai sănătoase. Dar parcă are în el o inserție, o rezistență. Cum ați explica apariția ei?

- E în firea omului această neputinţă, căreia dumneavoastră îi spuneţi „rezistenţă”. Cât de sincer şi smerit se exprimă în acest sens Sfântul Apostol Pavel, când le scrie romanilor: „Ştim că Legea e duhovnicească, dar eu sunt trupesc. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu, pentru că nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc…”, recunoscând, astfel, că, oameni fiind, suntem uneori atât de vulnerabili din punct de vedere comportamental. Sau cum zice Terenţiu, la fel de sincer, iar cuvintele lui au devenit celebre: „Homo sum, nihil humani a me alienum puto” – „sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu socotesc că-mi este străin…” Ei, bine, dacă suntem conştienţi de această omenească vulnerabilitate şi o recunoaştem, suntem pe drumul cel bun, în sensul că ne vom lupta cu această „rezistenţă” pentru o schimbare pozitivă, iar acest exerciţiu curajos de voinţă, de gânduri şi acţiuni pozitive, creează obişnuinţa pozitivă.

- În ce fel v-a marcat personalitatea părintelui Constantin Voicescu, tatăl soţiei dvs.?

-În multe privinţe, deşi părintele era un om obişnuit, cât se poate de firesc. Poate tocmai acest fapt a contat cel mai mult, întrucât niciodată nu făcea caz de calităţile lui, excepţionale de altfel. În opinia mea, a fost un om complet, şi ca preot, şi ca soţ, şi ca părinte de copii, şi ca român - patriot sincer. Avea, pe lângă studii şi experienţa vârstei, o „şcoală” specială a vieţii: cei 12 ani de puşcărie, ca deţinut politic, experienţă pe care el a ştiut să o valorifice pozitiv.