O rachetă a doborât, acum vreo două luni, un avion de linie. Aeronava a picat din cer pe pământul unui sătuc ucrainean. Pare-se, dotat cu rachete la fel ca autohtonul nostru Deveselu. Alt element comun este varza. Morții căzuți din cer au căzut peste niște câmpuri cu varză muncite de niște țărani ca ai noștri. Doar limba diferă, că de trăit trăiesc la fel.

Hrabove e un sătuc vechi la granița Ucrainei cu Rusia, pe malul stâng al râului Mius. Nu știm mare lucru despre el, și Internetul oferă, sec, doar câteva detalii. Numele, în slavonă, înseamnă carpen. Un copăcel. Populație din Hrabove este de 1.464 de oameni. Școala are 18 profesori și un pic peste 200 de elevi. Căminul cultural are 150 de locuri. Biblioteca - peste 13 mii de cărți. Puterea sovietică a fost stabilită în februarie 1918. Prima organizație de partid a fost înființată în 1924. Pentru succes în muncă, 43 de țărani din Hrabove au primit medalia Uniunii Sovietice. În timpul Marelui Război Patriotic – pentru restul lumii, vorbim de Al Doilea Război Mondial – 136 de săteni au participat în lupta contra invadatorilor naziști, din care 64 au murit pentru patrie. La eliberarea sătucului, 180 de soldați ai Armatei Roșii s-au prăpădit cu o moarte eroică. Pe groapa comună unde au fost îngropați s-a construit apoi un monument comemorativ, în 1960.

În prezent, majoritatea populației vorbește ucraineană dar, dacă te iei după spusele separatiștilor ruși, Donețk e o republică independentă rusofonă și rusofilă. Prin Hrabove se plimbă miliții de tot felul, la fel de eroice ca acum 70 de ani. Care miliții, din ce în ce mai multe probe indică, este foarte probabil că au țintit un avion civil de cursă lungă cu un sistem performant de rachete sol-aer și-apoi un Ivan, soldat necunoscut, a apăsat pe trăgaci. Cu care ocazie populația din Hrabove a crescut, pentru câteva minute, cu 298 de suflete dintre care unele, nu vom ști niciodată, și-au luat zborul fie undeva, în aer, fie la contactul cu solul. Martori oculari au declarat că ploua cu oameni. Au căzut pe câmpuri cu varză. Au căzut prin grădini cu zarzavat. Au căzut prin grajdurile oamenilor. Au căzut odată cu mastodontul care-i purta spre Kuala Lumpur și, pe un fundal de fum negru, puteai vedea în continuare grindina îngrozitoare.

Africa Europei de Est

Unul dintre sătenii din Hrabove, în timp ce trăgea prelata peste resturi omenești, momentan îngrășământ odios al răsadurilor de varză, spunea în fața camerei că, de luni de zile, ei trăiesc într-o zonă de război și lumii nu i-a păsat. Că este îngrozitor ce s-a întâmplat, dar măcar acum oamenii vor vedea prin ce trec ei. Nedrept, brutal de nedrept, dar o reacție onestă a unuia care are, la origine, tot atâtea grame de suflet precum oricine altcineva.

Facem vorbire despre „târâtoarele” necunoscute, „speciile subsahariene” de oameni care trăiesc la granița Uniunii Europene cu Marele Est. Ne numărăm printre ei. În același cazan de prosperitate, unde ai politicieni cu șiret subțire și vocabular aproximativ, vei putea experimenta, dacă ieși din metropolă, ceea ce un oarecare domn, antreprenor aspru de Carpați, a numit „Africa României”. În Africa României se trăiește cu mult sub sărăcie. Oamenii – altfel cu drept de vot, aidoma cu oricine posesori de speranțe dar și de doze copioase de imbecilitate – sunt veșnic suspendați într-un neolitic al uneltelor de căpătat și-al hranei obținută necrofag, din ce pică. Sunt angajați zilieri, muncitori ocazionali, majoritatea sclavi de oportunitate, prizonieri de fapt ai unei geografii căreia nu-i pot scăpa în timp ce, cu mult deasupra lor, o Europă ipocrită veghează. Veghează la ce? Veghează la bunăstarea unei anumite pături neo-burgheze. Nu poți să nu observi rădăcina de adevăr din manifestul celor care ajung, din nou, să predice neo-naționalism și, ironic, neo-comunism.

Varza e comună în strachina est-europenilor

În capitalism fiecare e pentru sine. Poți să treci, pe un drum național, de la un mic târgușor înghețat în propriu-i șomaj stabil la sate interminabile de amărâți muribunzi cu ceasul într-o suită de minute. Pentru ei nimeni nu are soluții. Social democrații își plimbă galoșii la inundații în timp ce numără victime și propovăduiesc proprietățile tămăduitoare ale apei  - fie ea și în cantități diluviene – liberalii cu anumit pedigriu păstrează momentul când vor fi stupit, amarnic, asupra leneșilor co-dependenți care nici măcar nu-și dau zăpada din fața porții. Social, e o neajutorare care se adâncește, una dobândită, neajutorarea săracului care e din ce în ce mai puțin reprezentat în dialogul social isteric, dement, despre fonduri delapidate, despre bani furați, despre potentați corupți, despre blonde și silicoane. Dacă are vreunul șansa să se poată racorda, prin venă, la un  televizor color își va fi trăit narcoza zilelor implicat în șezători, în poante, în kick-boxing-ul cotidian al lupilor care strigă lup.

Ironia stranie a accidentului Malaysia Airlines nu este că un sistem anti-rachetă rusesc a doborât o cursă civilă. Ironia este că mașinăria infernală era plasată într-o zonă rurală complet anostă, neinteresantă și deloc strategică pentru combatanți. Ce mi-e Grabow, ce mi-e Deveselu. Dacă ai fotografia câmpurile de varză de acolo, sau de dincolo, n-ai ști că într-o parte e Ucraina și-n alta România.

Ce bine că avionul a căzut peste varza lor! Nu pe a noastră!

Tot atâta preocupare e pentru omul a cărui casă astăzi este, mâine nu. Rana unui secol de înălbire a creierelor nu s-a închis, iar deunăzi un alt cetățean și-a lansat candidatura pe coama unui dezastru uman pe care el, și alții ca el, l-au circumscris și de care sunt responsabili. Nu e ploaia. Nu e viitura. E fiecare copac care a fost tăiat, fiecare pădure defrișată pentru cherestea din care n-au mai rămas decât hârtii plimbate prin serviete. E fiecare politruc incompetent care va fi trăit vreodată în văgăunile ministeriale, eminamente rupt de morala facerii, în timp ce alături se semnau studii de fezabilitate de zeci de milioane de euro. E fiecare kilometru de autostradă promis. E fiecare copac neplantat la loc, care-ar fi putut stăvili apele. E fiecare zi în care aberația libertății nou găsite a prăsit muștele Parlamentului care astăzi își împleticesc obrajii căutând măcar o propoziție memorabilă pe care să și-o flegmeze în vreo pagină de ziar.

Cutărică a zis. Cutărică declară. Pe cutărică îl doar fix în cot, de fapt. Pentru că acel Cutărică a avut aceeași durere și când era soarele sus pe cer și după ce-a plouat. Iar când Noi, „Civilizații”, îl criticăm pe Putin, când deplângem bestialitatea din Hrabove, când ne facem cruce,  că ce bine că am fost aici și nu acolo, am face bine să ne uităm din nou. E doar o nuanță de gri care ne separă de ei. Și-un grad de libertate.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru