Din cuprinsul articolului
Criticul Adrian Marino a fost instigat de DIE să învrăjbească exilul parizian, mizând pe antipatia sa faţă de Monica Lovinescu după ce aceasta s-a pronunţat critic faţă de o lucrare de-a lui.
În primele călătorii în străinătate, Adrian Marino a avut o relaţie amiabilă cu soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În 1981, odată cu lansarea la Paris a cărţii „Hermeneutica lui Mircea Eliade”, organizată de Editura Gallimard şi pentru care Marino a obţinut, cu acordul DIE, prelungirea vizei de şedere cu câteva luni, între cele două părţi a intervenit tensiunea.
Aşa cum reiese din dosarul lui Marino de la SIE, Lovinescu şi Ierunca s-au pronunţat critic cu privire la lucrarea lui Marino. Ca urmare, relaţia s-a deteriorat rapid, lucru bine-cunoscut de ofiţerii serviciilor secrete, care au încercat să tragă foloasele.
Pe 30 iunie 1981, nu mult după întoarcerea în ţară a lui Marino, într-o notă de analiză a UM 0225 cu privire la informatorul „Bratosin”, alias Marino, se ia măsura ca acesta „să fie dirijat pentru a acţiona în direcţia izolării Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a lui Paul Goma faţă de intelectualii din emigraţie, printre care Mircea Eliade şi Emil Cioran”.
Scopul izolării acestora se regăseşte într-un alt document, întocmit de ofiţerul de legătură din Paris de data aceasta: potrivit sursei „Bratosin”, rezervele lui Mircea Eliade faţă de România - pe care autorităţile de la Bucureşti îl tot ademeneau cu o vizită în ţară plină de onoruri - se datorau soţilor Lovinescu-Ierunca.
Aceştia „încercau să-l determine pe Mircea Eliade să adopte o poziţie negativă faţă de zona (n.r. - codificat ţara) noastră. Cei doi tehnicieni (n.r. - scriitori) abili îl proiectează pe Mircea Eliade în legătură cu nişte acuzaţii ce i se aduc în zonă sau în presa loială a hotelului făgărăşean (n.r. - partidului, puterii)”.
„Se menţine pe o poziţie de aversiune”
Unul dintre intelectualii pe care „Bratosin” trebuia să-i aibă în vedere pentru ostilizarea faţă de „grupul Lovinescu” era damaturgul Virgil Tănase, care avea deja resentimente faţă de realizatorii de la Europa Liberă, după cum reiese din documente, din cauza unei propuneri refuzate de a face şi el emisiuni pentru „Cobra”: „Prin posibilităţile noastre, am acţionat în direcţia aprofundării disensiunilor dintre Virgil Tănase şi grupul Monica Lovinescu”, raportau mândri ofiţerii.
Cu sau fără aportul serviciilor secrete, relaţia lui Marino însuşi cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca a ajuns în câţiva ani ireconciliabilă, după cum reiese din dosarul de reţea.
Astfel, în raportul din 27 noiembrie 1986, colonelul Marcu Leonte consemna după o întâlnire cu Marino în faţă la Capşa, finalizată la Restaurantul Berlin: „Se menţine pe o poziţie de aversiune faţă de cuplul Lovinescu-Ierunca, ca urmare a faptului că aceştia au încercat să-l discrediteze, inclusiv în articolul publicat anul acesta în Contrapunct”.
APRECIAT PE LINIE INFORMATIVĂ
„A obţinut rezultate bune şi foarte bune”
Potrivit dosarului trimis de SIE la CNSAS, Marino a fost recrutat de Securitatea din Cluj în 1969, în 1976 fiind preluat de serviciul extern. După diferite misiuni în străinătate, „sursa valoroasă” este „înapoiată” temporar Clujului, în 1978, cu următoarea caracterizare: „A fost utilizat de noi în bune condiţiuni (...). A obţinut rezultate bune şi foarte bune pe linie informativă şi în munca de influenţă, manifestând sinceritate, seriozitate şi corectitudine în toate acţiunile ce le-am întreprins împreună”.
În 1981, ofiţerii au suspiciuni şi îl scot oficial din reţea doi ani mai târziu, fără să-l anunţe. Marino continuă să-i caute pe ofiţeri încă trei ani, din 1986 datând ultimele documente.
„I-am spus că nu e la prima călătorie, ştie cum să se comporte. A rămas stabilit să mă anunţe când se întoarce în ţară. Ca în ultimii ani, urmează să-l exploatăm informativ”, scria colonelul Marcu Leonte într-un raport din 1986 după o călătorie în RFG a lui Marino.
Ofiţerii, agenţii de PR
După lansarea la Paris a unei alte cărţi a lui Marino, despre comparatistul Rene Etiemble, ofiţerul de legătură „Popescu” din Paris a transmis la Bucureşti pe 6 mai 1982 că „la rugămintea lui Bratosin, l-am sprijinit să cumpere zece exemplare pentru a le folosi în munca de corespondenţă şi realizarea obiectivelor trasate”.
În plus, ofiţerii au încercat să-i promove cartea: „Au fost luate situaţii, inclusiv prin student, ca presa panceză (n.r. - franceză) să publice articole critice şi recenzii în legătură cu acest aspect, inclusiv la Radio Panciu-Culture”. Cel puţin la France Culture securiştii au avut succes.
SUPOZIŢIE
Soţia: „Vecinul de la parter i-a făcut dosarul”
Lidia Bote-Marino, soţia criticului, contactată de EVZ, a negat că soţul său ar fi putut fi informator, dar şi faptul că ea ar fi fost recrutată de Securitate în 1962, aşa cum reiese tot din dosarul acestuia, „pe bază de material compromiţător”.
Adrian Marino a putut să călătorească şi să publice în străinătate pentru că nu a fost angajat niciodată, crede aceasta. Ea a avut însă de suferit prin blocarea promovării la Facultatea de Filologie, unde s-a angajat lector şi s-a pensionat tot lector, în pofida doctoratului obţinut în 1971.
În viziunea ei, dosarul de la CNSAS reprezintă o răzbunare a celor pe care Marino îi taxează în cartea sa de memorii, fiind „o făcătură” a securiştilor.
„Probabil vecinul nostru, Boie Eugen, a avut un rol”. „Şi dacă se schimbă cursul Someşului, doamna Marino tot pe mine mă găseşte vinovat. Eu m-am mutat acolo în 1990, când domnul Marino avea deja 70 de ani şi nu am avut nicio legătură cu el. O singură oară l-am luat cu maşina, dar după o sută de metri a vrut să coboare. A zis că i-a venit o idee şi vrea să se gândească”, spune Eugen Boie, care înainte de 1989 a lucrat la Miliţia Economică, iar după, la Combaterea Crimei Organizate. Anul trecut s-a pensionat din funcţia de şef regional la Antidrog.
