Evenimentul Zilei > Actualitate > Văduva poetului Dan Deşliu vinde vechituri în talcioc | VIDEO
Văduva poetului Dan Deşliu vinde vechituri în talcioc | VIDEO

Văduva poetului Dan Deşliu vinde vechituri în talcioc | VIDEO

Foste glorii ale României îşi negociază amintirile în târgul de gioarse din Militari, singurul din Bucureşti care seamănă, datorită obiectelor vândute aici, cu celebrele "Marche aux Puces".

Până la apariţia la scară mare a celebrelor consignaţii din anii ’90 şi a relaţiei blugi – bile de rulmenţi şi retur, prima manifestare a capitalismului pentru care s-a murit la Revoluţie a constituit-o talciocul. Zeci de străzi din mai toate oraşele s-au transformat, la sfârşit de săptămână, în uriaşe târguri-iarmaroc.

În prima etapă a ieşit la iveală tot ce omul de rând a ascuns, de frica ilicitului, în dulapuri sau sub macrameul primit ca dar de nuntă de la socri. Video-uri trimise de rude, nedeclarate ca "defectate", sau casete deocheate, multiplicate pe ascuns.

Apoi, au început să apară adevăratele "tunuri", multe lucruri de artă şi nu numai. Achiziţionate aici pe te miri ce şi-au găsit cumpărători în alte ţări, la adevăratele preţuri. De zeci de ori mai mari. Chiar dacă nu se regăseşte încă în nomenclatorul de meserii fiindcă nu s-a stabilit cu precizie dacă e ocupaţie sau hobby, meseria de talciocar există cu adevărat.

Cumperi, vinzi, talciocar te numeşti

I se spune "Taica Lazăr", după numele regelui comerţului cu vechituri ce a impresionat şi …îmbrăcat Bucureştiul la începutul secolului trecut. Pe numele său (aproape) adevărat Doru Gheoghiu, cu barbă şi pletele albe asortate la cercelul din ureche şi bandana de pe cap, arată ca un Moş Crăciun care s-a hotărât peste noapte să se facă biker şi, culmea, i-a reuşit!

Este unul dintre cei mai longevivi împătimiţi ai talciocurilor. De aproape 60 de ani bate tarabele târgurilor în căutarea chilipirurilor. La început de mână cu părinţii, apoi de unul singur. La început în ţară, apoi şi în străinătate, vizitând Marche aux Puces mai abitir decât Notre Dame de Paris. Sau tarabele din Flochmarkt, ori Mariahilferstrasse, mai ceva decât Palatul Schonbrunn şi Prater-ul vienez la un loc.

În primii ani de "talciocăreală" şi-a cumpărat, rând pe rând, prima chitară, prima pereche de patine cu rotile şi cel dintâi tricou "T-short" original, cu portretul lui Jimmi Hendrix pe el. Toate astea, ca şi prima dragoste adevarată, spune Doru, nu se pot uita.

Mai târziu a început să caute obiecte pentru colecţiile proprii şi, în cele din urmă, pentru alţi colecţionari prea ocupaţi sau prea "domni" să caute în mormanele de gioarse după bulgărele de cristal. Aici a învăţat, de exemplu, că o carte poştală având scris pe ea doar cuvântul "dor" poate valora, financiar şi sentimental, mai mult decât o trilogie romantică legată în piele.

"Orice obiect îşi găseşte clientul"

Parafrazându-l pe Forest Gump, spune că talciocul este o loterie, iar chilipirul, biletul câştigător. Nu ştii niciodată când îl tragi, vine când nu te aştepţi. Şi de la cine nu te aştepţi.

"Nu aveţi idée câte foste glorii ale României am întâlnit în talciocuri în ultimii 15-20 de ani. Chiar şi aici, în Militari. Direct sau prin intermediari, multe lucruri strânse de acestea într-o viaţă s-au transformat în bani. La preţuri mai mult sau mai puţin corecte".

Fără a intra în amănunte, "chopper-ul" talciocar spune că a dat câteva "lovituri interesante", dar nu neapărat datorită abilităţii sale, cât ignoranţei celor grăbiţi să transforme, urgent, orice obiect în bani: "Sunt oameni de bun gust, care ştiu ce să colecţioneze, dar au nepoţi tâmpiţi sau copii tâmpiţi. În momentul în care ei mor, nepoţii pun mâna pe avere şi dau buzna în talcioace şi vând pe preţuri de nimic, fără să fie avizaţi, fără să cunoască. Sau încap direct pe mâna şarlatanilor care, normal, profită".

Concluzionând, Dan Gheorghiu crede că în talcioc orice obiect îşi găseşte clientul, nu contează când şi pentru ce bani. Fără garanţie, cu excepţia "mă găseşti mereu aici", fără carte de credit şi POS. Important e că totul se vinde, totul se cumpără. "Aici, spune decanul talciocarilor, orice amărât mai câştigă o pâine…scăpată de sub ochiul vigilent al guvernului". Deocamdată, am adăuga noi…!
"Sunt oameni de bun gust, care ştiu ce să colecţioneze, dar au nepoţi tâmpiţi sau copii tâmpiţi.“
Doru Gheorghiu, "talciocar"

"Ia ceasul, dă-mi cămaşa". Un schimb uzual în talcioc

Trei ceasuri bune

Chinezăriile au nenorocit sute de ceasornicari
Nea Sandu a început cu trei ceasuri. Nu că ar fi ceasornicar de profesie dar, ca o formă de răzvrătire împotriva greutăţii muncii brute desfăşurată în uzină zi de zi, şi-a descoperit plăcerea de a piguli, acasă, gingaşele şi fragilele mecanisme de ceas.

După opt ore de baros şi forjă, tic-tac-ul ceasurilor, fie şi al celor de tip "tigaie", celebrele deş­tep­tătoare CFR, i s-a părut o binecuvântare. Pe care, treptat, a transformat-o în îndeletnicire. Şi sursă de venit lângă pensia care ar fi trebuit să recompenseze o viaţă de om petrecută în infernul grupei a şaptea de muncă.

Acum ştie semnele secrete de la Rolex, seriile contrafăcute de Cartier, poansonarea falsă pe curelele de piele scumpă … De la trei ceasuri a ajuns la 20, apoi la 40 şi a prins gustul meseriei. "Abia acum, după atâţia ani de meserie grea, am ajuns şi eu cineva în cartier. Mă caută vecinii, cunoscuţii, nea’ Sandule în sus, nea Sandule în jos, repară-mi şi mie junghiul că se poticneşte din ora în oră!".

Atunci, s-a gândit prima data să-şi investească agoniseala de-o viaţă într-un atelier civilizat. Să se privatizeze ca toată lumea bună de la aprozarul din colţ sau de la frizeria în care s-a tuns de-a lungul ultimei jumătăţi de secol. Din fericire, boscorodeala soţiei şi poate un al şaselea simţ, intuiţia, l-au făcut să amâne decizia. Astfel că invadarea pieţei cu milioane de ceasuri chinezeşti, mai ieftin de aruncat şi înlocuit decît de reparat, l-au prins cu privatizarea în stare de intenţie, nefăcând parte dintre sutele de ceasornicari pe care "chinezismele" i-au scos de pe piaţă.

A rămas însă cu un "dinte" împotriva quartz-ului şi spune că a monta baterie pe un ceas de marcă este ca şi cum ai alimenta un Lamborghini la priza din sufragerie. La anii şi la experienţa lui nu îşi mai doreşte cine ştie ce lucru. Admiră ceasurile ruseşti, Pobeda, Slava, Racheta sau Poliot, dar visează să facă o vizită la British Horogical Institute, vedeta de necontestat a orologeriei britanice.

Pronunţă cu greutate denumirea, ceva a la Iliescu adresândui-se lui Bush cu ocazia curcubeului fabricat de SPP în timpul vizitei din 2002. Însă ştie că se găseşte în apropierea pădurii "Sharewood", ajunsă celebră datorită lui Robin Hood. Până la îndeplinirea dorinţei, "în viaţa asta sau în urmatoarea" se mulţumeşte să schimbe cu 30 de lei un geam zgâriat sau să repare, mai mult din pasiune, un mecanism încremenit în nemişcare.

"Abia acum, după atâţia ani de meserie grea, am ajuns şi eu cineva în cartier. Mă caută vecinii, nea’ Sandule, repară-mi junghiul că se poticneşte!"
Sandu, ceasornicar amator

PERSONAJ 

Povestea văduvei lui Dan Deşliu

Nomenclatorul oficial nu cuprinde şi noţiunea de "talciocar", fiindcă nu se ştie dacă e ocupaţie sau meserie. Indiferent de titulatură, aici se fac şi se pierd averi întregi.
În ciuda staturii – e o fărâmă de om – toată lumea din talcioc îi zice "doamna". Este văduva poetului Dan Deşliu, pe care l-am învăţat la şcoală alături de marii poeţi ai României. Crede că nu e nevoie să fii cât uşa ca să impui respect. Nu s-a certat niciodată cu vecinii de tarabă, care sunt gata, la cea mai mică întoarcere de cap, să mai câştige câţiva centimetri pătraţi ca să-şi expună marfa.
Trăieşte dintr-o pensie cu puţin peste 500 de lei şi cu ce vinde la talcioc. "Nu am lucruri din acestea, ultima modă. Sunt bune, dar ştiţi cum e…". Trec zile întregi fără ca cineva să îi cumpere un obiect, fie că este o camaşă, o pălărie de fetru sau o maşină de călcat, "antică şi de demult".

Le strânge după orele prânzului cu acelaşi calm cu care le-a aşezat dis – de – dimineaţă. Nu a văzut-o nimeni plângându-se, ci doar vorbind cu nepoţica din partea băiatului, care o ajută să-şi aducă marfa în târg. Cu greutate a şi vorbit despre fostul soţ, Dan Deşliu.

Şi doar atunci, când ne-am mirat că nu primeşte pensie de urmaş. Ne-a povestit că, în ultimii ani de dinaintea Revoluţiei, "sau ce – o fi fost", soţul ei devenise radical cu privire la Ceau­şescu. "Vorbea ce trebuie, dar şi ce nu trebuie şi cui nu trebuie".

Cireşele nu le-au salvat căsnicia

A vrut să plece cu orice preţ din ţară şi, pentru a nu face necazuri familiei, s-au hotărât să divorţeze. Ca o anecdotă, îşi aduce aminte că s-au îndreptat de mână către judecatorie în ziua pronunţării. Numai că, trecând pe lângă o piaţă, li s-a făcut poftă de cireşe şi au stat la coadă de şi-au umplut buzunarele cu fructele aromate, mâncând ca doi copii.
Aşa au intrat în sala de judecată, cu o oră întârziere după termenul stabilit. Astfel că, văzându-i aşa, destinşi şi cu ciorchini de cireşe la urechi, toată lumea a crezut că se aflau acolo dintr-un capriciu şi nu pentru a divorţa.

Dădacă pentru copiii altora

Revoluţia nu i-a adus un trai nici mai bun şi nici mai prost decât înainte. A încercat de câteva ori să se angajeze, dar nu a reuşit decât să aibă în grijă, pe post de dădacă, copiii altora. Din cauza vârstei a renunţat şi la îndeletnicirea aceasta.

În fiecare sâmbătă, duminică şi joi îşi întinde "taraba" direct pe pamântul din apropierea intrării. Loc bun, pe care nici samsarii cei mai înrăiţi nu au îndrăznit să îl ia, ştiu că e al "doamnei". De ce? Fiindcă, aşa cum spunea, nu trebuie să fii cât uşa ca să impui respect.

POETUL FRUNTAŞ

Dan Deşliu: de la odă la dizidenţă

Dan Deşliu (foto) se naşte în anul 1927, ca fiu al tovarăşului Ştefan, administrator la Teatrul Muncitoresc, şi al doamnei Elena, casnică. Liceul îl face din trei bucăţi, la Bucureşti, la Petroşani şi înapoi în Capitală, căpătând calificarea de specialist în construcţii.

Abandonează imediat cariera industrială şi urmează cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, şi chiar joacă, vreo doi ani, pe scenele din Petroşani şi Bucureşti. Îşi încearcă norocul şi pe marele ecran, dar filmul “Adio, dragă Nela" (1971), cu care trebuia să rupă gura târgului alaturi de Ştefan Iordache, Florian Pitiş şi Vasilica Tastaman, este interzis pe motiv că se baza "pe un scenariu cu bancuri tâmpite ale lui Fănuş Neagu!" (D. Fernoagă).
Debutează însă în forţă pe ogorul neostoit al poeziei, ajungând să primească diverse funcţii la Flacăra, Scânteia sau Luceafărul. A fost laureat al Premiului de Stat (1949, 1950, 1951) şi al Uniunii Scriitorilor în 1974. Ceea ce a însemnat bani, foarte mulţi bani. Până la decesul care a survenit prin înec, pe când se afla la Neptun în 1992, Dan Deşliu a trecut cu nonşalanţă de la versuri gen "Reşita îl slăveşte pe Stalin" la depunerea carnetului de partid şi la redactarea unei scrisori deschise, extrem de virulentă, adresată numitului Ceauşescu Nicolae.
A fost răsplătit cu un loc în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. A lăsat în urmă un fiu, profesor de înot şi o văduvă care trăieşte şi astăzi dintr-o pensie de 515 de lei şi cu ce reuşeşte să vândă, când are noroc, la talciocul din Militari.