Dan Andronic, editorialist
sursa: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Vot. Sondaje. Politică. Români și România. Prevăd un semi-eșec al mitingului de azi. Nu din cauza vremii, deși ea nu ajută...
Cauzele sunt mai profunde și țin de înțelegerea modului în care gândesc oamenii. Azi, ăn discuția despre oamenii care ies în stradă pentru X sau Y, explicațiile eșecului sunt diverse. Unii văd frică. Alții, abandon. Sau dispreț. Cu puțină resemnare pe deasupra. De fapt, fiecare găsește în piață confirmarea propriilor convingeri.
Numai că un vot în sondaje nu este un jurământ de prezență la toate manifestațiile. Poți susține un politician și să nu crezi că protestul de sâmbătă îi schimbă situația. Poți contesta anularea alegerilor fără să te identifici cu partidul care organizează manifestația.
Poți intenționa să participi și să nu ai cu cine lăsa copilul. Politica se întâlnește, uneori, cu programul de lucru și cu prețul benzinei.
Cercetările despre acțiunea colectivă arată că indignarea, sentimentul de apartenență și convingerea că grupul poate obține ceva contează pentru participare. Simplul fapt că un om se consideră nedreptățit nu ne spune dacă va ieși în stradă.
Ipoteza plauzibilă pentru situația din România este că o audiență online numeroasă poate să nu aibă aceeași capacitate de participare repetată ca o comunitate cu relații personale și organizaționale stabile.
Mai există o confuzie comodă: aceea dintre audiență și mobilizare. Un comentariu se scrie în câteva zeci de secunde. Un like se dă și mai repede.
În studiile publicate în 2014 în Journal of Consumer Research, Kirk Kristofferson, Katherine White și John Peloza au analizat trecerea de la gesturi simbolice de sprijin la contribuții mai consistente.
Sprijinul simbolic exprimat în privat a fost urmat de mai mult ajutor decât cel exprimat public, în condițiile studiate. Dar, efectele depindeau și de legătura persoanei cu respectiva cauză. Rezultatul nu justifică afirmația că „cei care postează nu ies în stradă”. Arată doar că un gest public de susținere nu garantează un angajament ulterior mai costisitor.
O deplasare poate consuma ore, sau o zi. A le pune în aceeași logică înseamnă să faci sociologie cu instrumentele administratorului unei pagini de social-media.
Dar există și posibilitatea pe care susținătorii cei mai vocali ar trebui să o accepte: unii oameni își pot schimba părerea despre Georgescu. Pot deveni mai puțin convinși. Pot avea alte priorități.
Până atunci, azi, putem număra participanții. Și să ne aducem aminte că în urmă cu câțiva ani era nevoie de amenințări cu concedierea ca să scoți tinerii frumoși și liberi la demonstrație. Iar înainte de 1989 era și mai dificil.
Deci ceea ce nici Ceaușescu și multinaționalele nu au reușit, poate Simion?
Recomandările noastre
