Un profesor de muzică sas a cărat din Germania idei "eco" şi o casă întreagă, de două etaje, salvată de la demolare.

Casa lui Theodor Scheel, un profesor de muzică sas întors după 1989 în România, stă printre vilele bucureştenilor din cartier într-o poziţie pe care mulţi ar numi-o, scurt: "cam câş". La o explicaţie calmă a proprietarului afli că, de fapt, e singura cu o noimă din cartier: e potrivită după punctele cardinale, astfel încât are lumină în permanenţă.

Casa cu două etaje a lui Theo (cum e numit Theodor de prieteni) are, dincolo de aerul că se încăpăţânează să nu stea aliniată cu vecinele ei, şi o poveste ceva mai aparte. A fost cărată, pe bucăţi, în două camioane, dintr-o zonă "de fiţe" a oraşului german Freiburg. E ceea ce Theo numeşte "reciclare" şi "material regenerabil". Omul şi-a manifestat crezul "eco" şi când a hotărât să ridice clădirea, la destinaţie, în mare parte numai din lemn, lut şi paie, inspirat de locuinţele ţărăneşti.

De la chitară la construcţii

Theodor Scheel a locuit aproape 30 de ani în Germania. A emigrat încă din anii ’70, după ce a terminat Conservatorul. S-a stabilit la Freiburg, aproape de munţii Pădurea Neagră, "de unde izvorăşte Dunărea". "Am stat cu un picior de-o parte şi cu celălalt de cealaltă a fluviului", aduce un mic amănunt Theo.

A predat cursuri de chitară, de pian, a cântat şi prin formaţii, la bas. "Dar mereu am avut atracţia asta pentru meşterit. Aşa că am deschis un magazin în care se reparau electronice", povesteşte Theo. Când Revoluţia din 1989 a venit, Theo a zis, ca orice om întreg la cap, "că lucrurile se vor schimba în mai bine pentru România". S-a hotărât să se întoarcă, să-şi îndeplinească "visul de o viaţă". "Să termin casa părintească, care se află ceva mai încolo de aici", povesteşte Theo.

O casă "de pripas"

În căutările lui după materiale refolosibile numai bune pentru obsedanta casă părintească, bărbatul a văzut că la Freiburg se risipea foarte mult. Că se adunau de la demolări grămezi de materiale, pe care le puteai lua gratis. Ba o fereastră de termopan aruncată, ba o grindă. "Aşa am găsit casa asta întreagă, pe care am hotărât să o demontez şi să o aduc cu totul în România", spune bărbatul. Iniţial, când a văzut-o, nu era mai mult decât o clădire părăsită, construită integral din lemn, pe un teren prea scump ca s-o mai rabde.

Era într-un sat "de bogătaşi" de lângă Freiburg, adaugă Theodor. "Nişte români mi-au zis: «Vezi că e o casă care trebuie demolată». Proprietarii muriseră, era, aşa, de pripas. Băieţii m-au pus în legătură cu arhitectul care urma să construiască altceva acolo. El mi-a explicat că, pentru terenul pe care se afla, n-avea oricum nicio valoare. Aşa că mi-a zis «Dacă vreţi, poftim, luaţi-o!». Şi am luat-o gratis!", povesteşte bărbatul. În lumea nemţească, să iei casa cu totul şi s-o duci unde oi vedea cu ochii nu era ceva nemaiîntâlnit. "Dar, de obicei, sunt case istorice, nu ca asta, sau e vorba de oameni care stau prin cine ştie ce coclauri", spune Theo.

Refăcută după poze

Theodor s-a gândit că în două zile o desface în câteva bucăţi mai "sănătoase", că o urcă în tir şi o mută în România. A notat totul cu precizie nemţească, a făcut poze mai ceva ca pentru reconstrucţia Berlinului, a refăcut schiţe.

Şi apoi a venit primul şoc:"Nu mai ştiu în câte bucăţi s-a desfăcut, dar nu mă aşteptam să fie aşa multe!", povesteşte Theodor. "Eram cam zece băieţi şi s-a lucrat la demontare vreo trei săptămâni, cam zece ore pe zi. Ţigla, grinzile, coşul casei, pe toate le-am păstrat". A urcat totul în două tiruri.

Drumul spre România s-a lăsat cu ceva înjurături: cei doi şoferi au ajuns la destinaţie cu osiile aproape rupte. De la greutate, au spus. Sau, zic unii, de la calitatea drumurilor de după vama românească.

Să plantezi un pom, să ridici o casă

Theodor Scheel vorbeşte despre ce a urmat ca de o experienţă din care a învăţat multe. Dar nu neapărat ca despre ceva plăcut din cale afară. "Odată casa adusă în România, mă uitam aşa la ea, a stat câţiva ani într-un hangar, şi mă gândeam «Dom’le, ce să fac acum? Doar n-o s-o pun pe foc». Şi într- o zi, prin 2000, m-am hotărât, gata, o fac! Vorba aia: omul trebuie să planteze un pom la viaţa lui şi să facă o casă", spune Theodor.

Dar, dincolo de tot entuziasmul creatorului, au apărut inevitabil ceea ce Theo numeşte "românismele de bază". "Am făcut fundaţia, am ridicat structura din lemnul adus, apoi mam apucat de pereţi să-i fac din lut cu paie. Nu pot să-ţi spun cât a durat exact. Sau cât m-a costat. Tot ce-am avut în ea am băgat. Problema era că eu eram mereu plecat. Dacă aş fi fost aici, ar fi mers mult mai repede treaba. Le spuneam lucrătorilor să facă poze la tot, ca să văd că au făcut cum am zis. Dar am descoperit că multe lucruri erau greşite la construcţia de bază, a trebuit iar să măsurăm, iar să tăiem. Românismele de bază, ce să mai zic. Când am dat să pun streşinile, am constatat că erau colţurile strâmbe, cu vreo şase centimetri. S-a lucrat vreo nouă ani la ea. N-am ştiut că o să-mi ia atâta. Dar nu m-am gândit niciodată să renunţ. A fost visul vieţii mele!", spune Theodor.

"Multe de la lume adunate"

"Totul e recuperat în casa asta", explică, mândru, proprietarul. "Eu, cum eram în zona aceea a Freiburgului unde se construieşte mult din lemn, toate ideile astea legate de ecologie, economie de căldură, izolaţie, reciclare m-au prins. Ce-am avut, totul a intrat aici. Bine, sunt şi multe de la lume adunate. A fost în parte şi un experiment. Că dintr-o casă veche, construită în 1936, care iniţial era numai din lemn, am făcut una din lut şi lemn! Sunt foarte sigur că rezistă la orice cutremur. Lemnul e elastic, lutul cu paie e rezistent...", explică bărbatul calităţile construcţiei care i-a ocupat zece ani din viaţă.

Acum, aproape de tuşa finală, Theo face un bilanţ. Casa a ieşit cu vreo zece încăperi, plus mansardă. Cu entuziasm, proprietarul prezintă interiorul. "Asta e scara originală, recondiţionată", "aici e baia făcută de un prieten artist, aşa a văzut-o el, în stil roman", "aici am mai văzut eu la un vinuţ cu prietenii în Germania la o casă şi am zis să fac şi eu la fel", "iar geamul ăsta l-am recuperat de la o demolare din vecini... Asta e partea românească din casa asta", zâmbeşte Theodor.

Ca-n artă

În livingul bine luminat prin ferestrele cât peretele - recuperate şi ele "de la o mare firmă de medicamente" - e un pian şi o pianină. Obiectele muncii unui muzician. Aici, Theodor Scheel dezvăluie că parcă ar vinde totuşi casa, dar că n-are încă gânduri serioase. Poate mai degrabă o să închirieze spaţiul.

Face şi o paralelă: e ca în artă. "Ai încheiat lucrarea, dă-i drumul! Dar nu m-am gândit la vreo sumă. În fiecare zi mă tot gândesc că e gata, dar tot găsesc ceva de făcut! Or zice unii că-s excentric, nu e chiar cel mai obişnuit lucru să cari casa din altă ţară. Dar când m-am apucat am zis aşa: dacă am intrat în horă, dansăm, încercăm, facem".

MENTALITATE

În timpul "aventurii" cu casa construită din materiale refolosibile, Theodor a observat că germanii aruncă prea mult şi că românii au început să strâmbe şi ei din nas la lucrurile vechi

Garajul lui Theo e plin de scânduri, de bucăţi din casă, de utilaje. Mărturiseşte: când vede câte o demolare, cum se aruncă bucăţi de prin case, se mai duce uneori şi spune: "Dă-o încoace, peste gard!".

Zice că l-a pasionat mereu construcţia ecologică, reciclarea, economia de energie. Are montate panouri solare, şi ele primite din Germania, tot pe gratis. Şi dacă ar avea vreun gând de investiţie, s-ar îndrepta spre energia alternativă. "M-aş ocupa de astea cu vânt, cu soare", spune omul.

Câteva observaţii

La nemţi, pur şi simplu se aruncă prea mult, crede Theodor Scheel. De multe ori vin oamenii direct la tine şi te roagă: "Ia-le, scapă-mă de ele!". Sunt mulţi care, dacă s-a stricat un buton la un aparat, se duc şi cumpără altul, explică sasul.

Se pare totuşi că a început şi printre români moda asta: "Aud în ultima vreme oameni care strâmbă din nas: «Vai, cum să-ţi iei maşină folosită? Nu se poate!». Deci e şi aici mentalitatea asta. Numai nouă le trebuie. Da, mai râde câte unul-altul de mine. Dar nu mă interesează. Eu am venit aici la vremea în care cuvântul «termopan» era necunoscut în limba română. Iar eu aduceam termopane cu rame din lemn din Germania, pe care nemţii le scoteau că nu mai erau ce le trebuia. Polistiren, izolaţie, pe toate le foloseam. Şi românii râdeau, ziceau că nu-i nevoie!".

"În Germania, vin oamenii direct la tine şi te roagă: «Ia-le, scapă-mă de ele!». Dacă s-a stricat un buton, trebuie alt aparat.", THEODOR SCHEEL, profesor de muzică