De câte ori îl vizitam, ca să iau vreun text pentru „România literară” sau pur şi simplu ca să îl ascult vorbind, mă întâmpina ceremonios şi surâzător. Se apropia de 100 de ani, dar se îmbrăca şic, de obicei într-un halat de mătase, şi făcea conversaţie într-un mod curtenitor. Un om născut în timpul comunismului, ca mine, stând de vorbă cu unul născut şi format într-o perioadă antecomunistă, ca Barbu Brezianu, are senzaţia unei călătorii în timp.

Soţia lui, şi ea o bătrână subţire şi uşoară, cu o vioiciune de vrăbiuţă, ne servea imediat cu un ceai trandafiriu, adus în căni de porţelan, cu pişcoturi de casă alături. Barbu Brezianu, sorbind din când în când delicat din ceai, îmi povestea amintiri despre colegii săi de pe vremuri de la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, Mircea Eliade, Constantin Noica, Eugen Ionescu (transferat aici de la o altă şcoală). În mod special îşi aducea aminte episoade din prietenia lui cu Constantin Noica (mi-a şi dăruit o fotografie cu ei doi, elevi de liceu, îmbrăcaţi, la banchetul de absolvire, unul în frac şi altul în redingotă). Privirea lui Barbu Brezianu iradia bunătate şi voioşie, îţi mergea la suflet. (Ce păcat că nu mai trăiește!) Amfitrionul meu nu se plângea niciodată, nici măcar atunci (situaţie frecventă) când abia ieşise din spital, unde fusese dus în stare gravă. Se amuza pe seama propriei lui suferinţe. Ştiam despre el că, în urmă cu numai câţiva ani, întorcându- se pe jos acasă dintr-o plimbare prelungită, se întâlnise, la intrarea în locuinţă, faţă în faţă, cu doi hoţi de tablouri care tocmai părăseau apartamentul, încărcaţi de pradă. Barbu Brezianu a încercat să-i oprească, a strigat, s-a aşezat în faţa lor, iar ei, speriaţi, l-au dat la o parte şi au luat-o la fugă, mai şi pierzând pe scări câte ceva din ce luaseră. Probabil hotărâseră dinainte să nu recurgă la violenţă. Oricum, bătrânelul de peste nouăzeci de ani îndrăznise să-i înfrunte şi reuşise să-i gonească.


FOTO;Barbu Brezianu



La una din întrevederile noastre mi-a atras atenţia femeia de serviciu, o tânără zdravănă, mereu încruntată şi… cu draci. Trântea tacâmurile pe care le spăla şi ne privea cu aerul că este o victimă, întrucât ea munceşte, iar noi stăm la taifas. Avea toate atributele acelor fiinţe omeneşti pe care se bazează puterea unor oameni politici ca Ion Iliescu.

Afară s-a stârnit ca din senin o vijelie puternică şi, cu un zgomot strident, s-a spart un geam de la bucătărie, iar cioburile au căzut în afara încăperii, pe stradă.

Soţia lui Barbu Brezianu, cu bunsimţ, a rugat-o pe femeie să meargă să strângă cioburile, ca să nu se taie cineva în ele.

Ea a izbucnit:

– Asta-i bună! Acuma vreţi să strâng şi gunoiul de pe stradă.

Jenat de ieşirea femeii în prezenţa mea, Barbu Brezianu mi-a zâmbit cu aerul că-mi cere scuze şi a intervenit cu ceea ce credea el că e tact pedagogic:


FOTO:Barbu Brezianu și Constantin Noica



– Te rog eu să te duci. Nu-i frumos să lăsăm cioburile chiar la intrarea în bloc

 – Voi sunteţi cam ţicniţi, amândoi. Dacă vrei să-ţi faci damblaua, du-te dumneata!

Atunci, am luat-o pe femeie de mână, am dat o explicaţie grăbită celor doi bătrâni, ceva de genul „venim imediat, mai luăm şi puţin aer cu ocazia asta” şi împreună cu individa, pe care mai mult am tras-o după mine decât am condus-o, am ieşit din apartament. Pe scara blocului i-am spus răspicat:

– Ascultă-mă bine, eu n-am venit aici întâmplător. Am fost trimis în inspecţie de Consiliul Național pentru Protecția Oamenilor de Valoare, ca să întocmesc un raport despre situaţia lui Barbu Brezianu. Dacă le spun cum te porţi, plăteşti o amendă mare şi, în caz că domnul Brezianu moare de inimă enervat de tine, nu-i exclus să faci şi puşcărie.

Femeia s-a speriat şi, instantaneu, a devenit servilă.

– Să nu-mi faceţi una ca asta!

– Nu-ţi fac, dar vezi cum te porţi!

Acum, hai să strângem cioburile împreună.

– Doamne-fereşte! Cum o să strângeţi dumneavoastră? Mă duc eu…

Au trecut câteva săptămâni. La o nouă vizită a mea, din vorbă în vorbă, am ajuns şi la probleme de viaţă practică. Barbu Brezianu, profitând de faptul că femeia îşi terminase programul înainte de venirea mea şi plecase, mi-a spus:

– Fata-n casă, pe care o avem noi, ştiţi, era cam necioplită, dar în ultima vreme s-a schimbat, se poartă frumos…

L-am crezut.