În ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iulie 2005 s-a hotărât canonizarea unui mare ierarh moldovean secolul al XVII-lea: mitropolitul Dosoftei.

Acesta s-a născut în anul 1624, în Suceava, pe atunci capitala țării Moldovei, în familia unor creștini de neam român, Leonte (Leontari) Barilă și Maria-Misira, numindu-se din botez Dimitrie.

A învățat carte la Suceava, apoi la școala superioară întemeiată de domnitorul Vasile Lupu la mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași și la școala „Frăției ortodoxe” din Lvov, pe atunci în Polonia, reorganizată de marele mitropolit Petru Movilă al Kievului.

În 1649, pe când avea numai douăzeci și cinci de ani, s-a călugărit în mănăstirea Probota, ctitoria și gropnița domnitorului Petru Rareș și a familiei sale.

Apreciat de toți pentru învățătura și viața sa aleasă, în anul 1658 a fost ales episcop la Huși, în 1660 la Roman, iar în 1671 era trecut în scaunul mitropolitan de la Iași, unde a păstorit (cu o întrerupere între 1674-1675) până în anul 1686.

În cei peste douăzeci și cinci de ani de păstorire la Huși, Roman și Iași, vlădica Dosoftei a fost preocupat mai mult de probleme culturale, scriind lucrări originale sau traducând cărți de slujbă și de învățătură din grecește în românește.

Era însă și un ierarh cu o viață duhovnicească aleasă, statornic în dreapta credință și bun îndrumător al poporului dreptcredincios.

Mult mai târziu, cronicarul Ion Neculce (1672-1745), care îl va fi cunoscut, îl prezenta prin cuvintele: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu, n.n.) de felul lui. Și era neam de mazâl (mic boier fără funcții administrative sau boier înlăturat din funcție, n.n.), prea învățat, multe limbi știa: elinește, lătinește, slovenește și altă adâncă carte și învățătură. Deplin călugăr șl cucernic șl blând ca un miel. În țara noastră pe (a)ceastă vreme nu este om ca acela”.

Așa cum notam, Dosoftei a fost, în primul rând, un ierarh de mare cultură. Pe când era călugăr la Probota a tradus, pentru prima oară în românește, Istoriile lui Herodot, „părintele istoriei” (sec. al V-lea î.Hr.), un Pateric grecesc și altele.

În timp ce era episcop la Roman, a revăzut traducerea Vechiului Testament făcută de învățatul moldovean Nicolae Milescu Spătarul la Constantinopol, între anii 1661-1664, care se va tipări apoi în Biblia de la București din 1688.

În 1673, a tipărit în mănăstirea ucraineană ortodoxă din Uniev, în Polonia, Psaltirea în versuri, cu 8634 de versuri, în peste 500 de pagini, prima versificare a Psaltirii nu numai de la noi, ci din tot Răsăritul ortodox.

În însăși foaia de titlu nota că a fost versificată „cu multă osteneală… în cinci ani, foarte cu osârdie mare”. Iar în prefață scria că a lucrat „cu multă trudă și vreme îndelungată” și „am tâlcuit precum am putut mai frumos”, într-adevăr, psalmii versificați de mitropolitul moldovean au adus multă mângâiere în sufletele credincioșilor români de pretutindeni, iar cu timpul unii dintre ei au intrat în cântecele de stea și în colinde. Datorită acestei Psaltiri, Dosoftei este socotit ca primul nostru „poet național”.

Mitropolitul Dosoftei mai are și meritul că a fost și primul ierarh care a început traducerea cărților de slujbă în limba română. Începutul l-a făcut cu Preacinstitul Acatist și Paraclis al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, tradus din slavonește și tipărit odată cu Psaltirea în versuri, la Uniev.

După ce a refăcut vechea tipografie a Mitropoliei din Iași, a tipărit acolo Dumnezeiasca liturghie (1679), a doua traducere după cea a diaconului Coresi (Brașov, 1570) și prima făcută de un ierarh; în 1683, a tipărit o nouă ediție, întregită și îndreptată, semn că era căutată de preoți. în anii următori, a mai tradus și tipărit Psaltirea de-nțeles (1680), Molităvnic de-nțeles (1681), Parimiile preste an (1683).

In Molitvelnic și în Paremii a mai adăugat o lucrare istorică proprie, și anume un Poem cronologic despre domnii Moldovei, începând cu Dragoș Vodă și până la Gheorghe Duca Vodă, care era atunci în scaun.

Între anii 1682-1686, a tipărit o altă lucrare de mare însemnătate, tradusă și prelucrată din grecește și slavonește, Viața și petrecerea sfinților, în patru volume, la alcătuirea căreia a lucrat vreo douăzeci și cinci de ani, după cum mărturisea el însuși în prefață. în această lucrare (vol. IV, fila 52), Dosoftei menționa pentru prima oară sfinții moldoveni cinstiți de evlavia populară, în frunte cu Daniil Sihastrul de la Voroneț.

Aceasta a fost ultima carte tipărită de către mitropolitul Dosoftei, căci, din cauza vitregiei vremilor, a fost silit să-și trăiască ultimii șapte ani de viață departe de țară și de păstoriții săi.

În anul 1686, regele Poloniei Jan Sobieski a pornit un război împotriva turcilor. A intrat cu oștile sale în Moldova, în speranța că va fi ajutat de domnitorul Constantin Cantemir (1685-1693), dar a fost nevoit să se retragă, fără să-și poată îndeplini planurile.

La retragerea din Moldova, regele polonez a luat cu el ca ostatic și pe mitropolitul Dosoftei, care a avut curajul să mustre în public „nelegiuirea oștenilor” polonezi care jefuiau bunurile unor locașuri de închinare, lucru pe care l-au relatat atât Dimitrie Cantemir, cât și Ion Neculce. Din aceste motive, a fost luat „în robie”.

Ajungând în Suceava, mitropolitul a luat cu el și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, spre a le feri de profanări, precum și odoarele Mitropoliei și anumite acte de danie.

Moaștele Sfântului Ioan vor fi readuse la Suceava abia după o sută de ani, în 1786.

În Polonia, mitropolitul Dosoftei, împreună cu câțiva călugări care îl însoțeau, au fost obligați să locuiască în cetatea Stryi, lângă orașul Jolkiew (azi Nesterov, în Ucraina). Pentru bătrânul ierarh au fost zile grele, de lipsuri materiale, împreunate cu amărăciunile pribegiei.

Din cauza acestora a fost nevoit să ceară sprijin financiar de la țarii Rusiei, Ioan și Petru (viitorul Petru cel Mare), precum și de la patriarhul Ioachim al Moscovei, care l-au șl trimis diferite ajutoare.

În cel șapte ani de exil, mitropolitul a avut grija duhovnicească a puținilor credincioși români care trăiau în Polonia. Probabil în anul 1690 a hirotonit întru arhiereu pe protopopul văduv Iosif Stoica din Maramureș, care va deveni un apărător energic al ortodoxiei în fața încercărilor autorităților locale de a-i trece pe românii maramureșeni la „unirea” cu Biserica Romei (în 1992, Iosif Stoica a fost trecut în rândul sfinților mărturisitori).

Dosoftei era prețuit de însuși regele Jan Sobieski care, după cum scria cronicarul Ion Neculce, asista la slujba Sfintei Liturghii sau la sfințirea apei la Bobotează săvârșite de mitropolit, „de să mira craiul și toți domnii leșești (polonezi, n.n.) și lăuda de frumoasă țărămonie ce are Biserica țării noastre”.

În același exil, și-a continuat preocupările culturale, căci a întocmit o nouă versiune din Poemul cronologic despre domnii Moldovei, până la Constantin Cantemir.

A tradus din limba greacă 154 de versuri din drama Erofili, prelucrată de un poet cretan după o piesă italiană; era prima încercare de traducere în românește a unei opere din dramaturgia universală.

Tot acum a început să traducă în românește Expunerea credinței ortodoxe, adică Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.

La rugămintea mitropolitului Kievului și a patriarhului Moscovei, Dosoftei a tradus acum din grecește în slavo-rusă mai multe lucrări patristice pentru lămurirea unor probleme teologice controversate: Rânduielile sau poruncile Sfinților Apostoli, Tâlcuirea Sfintei Liturghii a Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul al Antiohiei, Dialog împotriva ereziilor și Despre credința noastră a Sfântului Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, Mărgăritare din cuvântările unor Sfinți Părinti (40 la număr, dintre care 34 ale Sfântului Ioan Gură de Aur).

Tot acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice, cu titlul Despre prefacerea Sfintelor Daruri (epicleza), cu scurte explicații date de el însuși.

Așadar, mitropolitul moldovean a fost un bun cunoscător al literaturii patristice, făcând-o cunoscută, prin traducerile lui, și Bisericilor ortodoxe surori rusă și ucraineană.

În cursul acestor strădanii teologice și de apărare a învățăturii ortodoxe în fața încercărilor de a-i trece pe ucraineni și puținii români din regatul polon la „uniație”, mitropolitul Dosoftei a trecut la Domnul, departe de țară și de păstoriții lui, dar mereu cu gândul la ei, în ziua de 13 decembrie 1693.

La căpătâiul lui vegheaseră cei câțiva călugări moldoveni care îl însoțiseră în exilul său polonez. Pleca pe drumul veșniciei cel care a condus trei eparhii moldovene un sfert de veac, cel care a versificat pentru prima oară Psaltirea în tot Răsăritul ortodox, primul nostru „poet național” (socotit un „Eminescu al secolului al XVII-lea”), cel care a tradus lucrări istorice și literare în românește, cel care a tradus pentru prima oară în Moldova cărți de slujbe în românește, cel care a atras atenția pentru prima oară asupra „sfinților naționali”, primul mare cunoscător de la noi al literaturii patristice și post-patristice, ierarhul cu aleasă viață duhovnicească și care a îndurat un exil nedrept din partea regelui catolic al Poloniei.

Din aceste considerente, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, în iulie 2005, ca el să fie trecut în rândul sfinților, urmând ca pomenirea lui să se facă în fiecare an la 13 decembrie, ziua în care a fost chemat de Domnul între aleșii Lui.

(Informații preluate din volumul Sfinți daco-romani și români, avându-l drept autor pe Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, apărut la Editura Basilica a Patriarhiei Române în anul 2013)