A fost mentorul unui tehnician de mare succes și a avut idei vizionare.
A revoluționat fotbalul din Germania, deși a fost un antrenor care nu a reușit să depășească nivelul divizilor mediocre.
A fost profesorul unuia dintre cei mai mari tehnicieni ai ultimilor ani și a transformat radical jocul, în țara natală, Germania. N-a reușit să lucreze la nivel înalt, ba chiar a eșuat și în România. Dar ideile sale au fost vizionare și reformatoare. Wolfgang Frank s-a născut în 1951 și a decedat la vârsta de 62 de ani, în 2013. A fost un fotbalist decent, un atacant care a îmbrăcat tricourile echipelor VfB Stuttgart (1971 - 1973), AZ Alkmaar (1973 - 1974) sau Borussia Dortmund (1977-1980).
După retragerea din activitate, Frank s-a îndreptat către antrenorat și a început la FC Glarus, în Elveția (1984 - 1988). Apoi a trecut pe la mai cunoscuta FC Aarau (1989 - 1990).
Wolfgang a început să lucreze pe banca tehnică într-o perioadă în care fotbalul european era copleșit de marea echipă a lui AC Milan, pregătită de italianul Arrigo Sacchi. Germanul devenise obsedat de tacticile inovatoare ale milanezilor, de presingul sufocant, la marcajul în zonă combinat cu cel om la om. Era impresionat și de știința italienilor de-a face rapid tranziția de la faza de atac la cea defensivă.
Urmărea ore în șir casete video cu meciurile Milanului și încerca să aplice practic, ceea ce vedea, la modestele echipe la care evolua. A bifat treceri nesemnificative pe la grupările elvețiene FC Wettingen (1991-1992) și FC Winterthur (1992-1993).
Wolfgang Frank avea să intre în fotbalul din țara natală abia în sezonul 1994-1995, atunci când a fost numit pe banca formației Rot-Weiss Essen, din liga secundă. Ghinionul a făcut ca această grupare să fie retrogradată în liga a 3-a, de federație, din cauza neregulilor financiare. Dar cei din Essen s-au calificat în finala Cupei Germaniei, performanță uluitoare pentru o echipă modestă. Însă, adversara, Werder Bremen, s-a dovedit de netrecut și s-a impus cu 3-1.
Frank avea multe idei inovatoare de pus în practică, dar nu găsea echipa care să răspundă cerințelor sale. În 1995, ajunge la un alt club mediocru: Mainz 05. O formație ce nu evoluase niciodată în Bundesliga și care în fiecare sezon își propunea să se mențină în liga secundă. La acea vreme, la Mainz era legitimat și Jurgen Klopp, un fotbalist modest, reprofilat fundaș dreapta din atacant.
„Metodele de antrenament sunt destul de sofisticate”, își amintește Christian Heidel, managerul general al echipei. Însă, Mainz a intrat cu un bilanț dezastruos în pauza de iarnă, la cinci puncte distanță de salvarea de la retrogradare. „Șansele de salvare ale lui Mainz: 100%. Nu 99%. 100%”, scria revista Kicker la acea vreme.
În cartea „Klopp - Fotbal în ritm de heavy metal”, jurnalistul german Raphael Honigstein realizează un portret remarcabil al lui Wofgang Frank. Și asta pentru că tehnicianul este cel care l-a influențat pe Jurgen Klopp în mare măsură. Revenind la sezonul 1995-1996, în iarnă, Frank a decis să facă o schimbare profundă.
Și astfel a apărut ideea de-a renunța la postul de libero (fotbalistul care evolua mai retras în linia de fund). Nu se mai pomenise așa ceva la vremea respectivă în fotbalul european. „Echipele de club și echipa națională câștigaseră toate trofeele importante având pe teren un libero, încă din perioada de glorie a lui Franz Beckenbauer în anii 1970”, scrie Honigstein în carte.
Ideea a fost privită cu neîncredere de toată lumea, dar Frank a pus-o în practică. O tactică asemănătoare mai fusese încercată în 1986, la Kaiserslautern, de Hans Bongartz, dar totul se dovedise a fi un eșec. „Sistemul este fundamental distructiv”, spunea Berti Vogts, selecționerul Germaniei, în timp ce Wolfgang se chinuia la Mainz să-și învețe jucătorii cum se joacă fără libero.
„Frank estimase că era nevoie de 150 de ore de antrenamente teoretice înainte ca noul sistem să fie parte integrantă a jocului”, mai notează autorul biografiei lui Klopp. Un prim meci amical a arătat că ideea lui Frank era revoluționară. Cei de la Mainz conduceau la pauză cu 6-0, o formație care era ca și promovată în liga a II-a. „Totul a funcționat atât de bine încât nu am mai schimbat nimic timp de 18 luni”, avea să povestească Jurgen Klopp.
Iar Mainz s-a salvat fără probleme de la retrogradare în acel sezon. În următoarea stagiune, echipa s-a bătut la promovare, dar două înfrângeri i-au fost fatale lui Frank, care a plecat. Era un antrenor care își storcea fizic jucătorii în cantonamente prelungite și în ședințe tactice prelungite. Iar fotbalul, mai ales cel german de liga a doua germană, nu era pregătit pentru un asemenea antrenor.
„Mi-am dat seama că sistemul nostru ne ajuta să învingem echipe care aveau jucători mai buni. Punctul forte al lui Frank fusese un plan concis de meci”, declara Jurgen Klopp, care inspirat de fostul său antrenor a reușit să obțină mari rezultate cu Mainz și Borussia Dortmund, peste nivelul financiar al celor două cluburi.
Wolfgang Frank a mai antrenat la Mainz între 1998-2000, apoi a plecat la Duisburg, club care avea perspective de promovare în prima divizie. Și-a pus jucătorii în cap pentru că în timpul unui cantonament i-a pus să îmbrățișeze copacii dintr-o pădure.
În 2006, germanul a ajuns în România, la Farul Constanța, dar nu a stat decât câteva luni a plecat cu un gust amar, pentru că nu a reușit să-și pună în valoare ideile. În Liga I, unde, la acea vreme, încă mai erau tehnicieni care nu colaborau cu preparatori fizici și se ocupau singuri de această latură esențială. Și-a încheiat cariera în Belgia, la Eupen, în 2012, cu un an înainte de-a deceda.
„Tata s-a rătăcit în viața antrenorului de fotbal. Nu cred că știa nici măcar prețul unei pâini. Uneori avea dificultăți în viața normală. Ziua sa de muncă începea la șapte dimineața cu un mic dejun la club și se încheia după miezul nopții. Tata se împingea pe el însuși dincolo de limită și voia să arate acest nivel de dăruire în fața jucătorilor săi”, povestește Sebastian Frank, unul dintre cei doi băieți ai lui Frank.
Trebuie menționat că postul de libero avea să dispară din fotbal la 4-5 ani după ideea lui Frank. La Euro 2000, în sfertul de finală pierdut în fața Italiei, (scor 0-2), selecționerul Emeric Ienei l-a folosit pe Miodrag Belodedici pe postul care îl consacrase pe marele fundaș, dar care era depășit deja de fotbalul acelor timpuri.