Greu de explicat evoluția ascendentă a PSD în sondaje, în paralel cu deprecierea intenției de vot pentru PNL, câtă vreme ambele partide sunt la putere, ambele revendică guvernarea, iar performanța sau contra-performanța le este în egală măsură atribuibilă. În cele ce urmează, am identificat câteva cauze ale aparentului paradox.

Istoria. O lungă incursiune arată că fostul FSN din 1990, ai cărui urmași formează astăzi coaliția de guvernare, deține în ultimii 33 de ani, constant în alegeri, între 60% și 70% din voturi. Explicațiile sunt numeroase, țin atât de context, cât și de elemente de antropologie culturală în comportamentul electoral românesc. Totuși, ceea ce constatăm astăzi, are explicații mult mai profunde decât presupusele rațiuni ideologice sau tranzacționale. Teoria tipurilor de vot. Foarte simplu și foarte pe scurt, în orice democrație, voturile vin din mize politice (îmbrățișarea unor idei propuse, așteptări de politici publice, nevoia de a pedepsi pe ceilalți) sau personal-clientelare (așteptarea de a primi ceva la schimb, de la o „mită” electorală efectivă până la un drum, o bancă la poartă, asfalt, gaze sau alte lucruri ce țin de administrație). Fără a exista o delimitare fermă între cele două, putem admite că votul politic e prezent mai degrabă în urban, iar cel personal mai degrabă în rural. Categorii de alegători. Având în vedere fluiditatea doctrinară a prezentului - în lume și în România - este evident că bazinul socio-demografic și economico-profesional al PSD și PNL este unul relativ comun, dacă vedem și mișcările pe principiul vaselor comunicante din ultimii 18 ani, exceptând perioada de glorie a PD-ului lui Traian Băsescu, partid eminamente de lider. Astăzi, PSD = 2 x PNL. Constatăm așadar că urmașul direct al FSN, pe filiera PD-PDL, adică PNL, junior al coaliției, păgubește mai mult de pe urma guvernării decât PSD, venit pe filiera PDSR-PSDR, urmașul FDSN (partid fondat în martie 1992 de Ion Iliescu, după ruptura de Petre Roman). Ambele partide se bazează pe structuri locale și rețele clientelare. Însă diferențele de structuri nu reflectă chiar o diferență de la simplu la dublu (PNL are 19% în ultimul sondaj Sociopol, în vreme ce PSD are 36%). Așadar, de unde vine diferența? Cauzele. Cu siguranță din percepția asupra celor două. Iar singurul element intuitiv de distanțare, paradoxal pentru un partid asumat de stânga, deci teoretic liberal și progresist, este imaginea de stabilitate pe care PSD o proiectează în societate. Deși stabilitatea e o valoare conservatoare, de dreapta, care ar trebui să aparțină PNL în mentalul colectiv, ea pare a fi singura miză ce asigură avantajul competitiv pentru PSD. 1. Asta și pentru că PNL s-a comportat nesăbuit sau chiar isteric după 2014, încercând să copieze duritatea cvasi-fascistă a manifestărilor USR, supunându-se necondiționat păguboaselor mofturi prezidențiale, dar fără a reuși obținerea râvnitei sustenabilități electorale. Rezultatul a fost sub așteptări. În guvernul tehnocrat, susținut de liberali, aceștia au fost, practic, în opoziție, apoi după eșecul lui 2016 au rămas în opoziție până în 2020, după care au avut un singur an singuri la butoane, în Cabinetul Orban. Au împărțit puterea cu USR în 2021 și au cedat-o în mare măsură PSD-ului în ultimul an. 2. Prin comparație, cu toate greșelile făcute în ultimii 8 ani - dintre care cele mai mari au fost răsturnarea propriilor cabinete, apropo de stabilitate - PSD a fost la guvernare în mandatul lui Dacian Cioloș, apoi în cei 3 ani (2017-2019), precum și anul acesta. Deci 5 din 8, ani în care s-a luptat cam cu toată lumea. Iar această prezență la putere nu înseamnă doar guvern, ci mai ales structuri locale, acolo de unde se obțin organizatoric cele mai multe voturi. 3. Un alt element de analizat ține de corpul electoral. Majoritatea votanților români, dintre cei 30-40% care vin la urne, sunt seniori și funcționari. Mai exact, categoriile cele mai apropiate și influențate de către decizia politică. Ambele categorii caută și așteaptă stabilitate. Iar istoria lor personală indică PSD ca principal furnizor al stabilității. Ceea ce nu e neapărat sau întotdeauna o virtute, însă pentru cele categorii acesta e criteriul. 4. În fine, un al doilea element care justifică diferența de scor este lipsa de leadership a PNL. Sigur că întreaga clasă politică s-a degradat, în ritm cu societatea. Cultural, intelectual, profesional, scăderea e vizibilă față de acum 2 decenii, de pildă. Însă și aici e o diferență între cele două formațiuni. Dacă la PSD există lideri crescuți de partid, în cultura activismului politic, adică oameni cu experiență, chiar dacă nu străluciți ideologi, comunicatori sau savanți, la PNL marea parte a noii garnituri de conducere este formată din importuri fără experiență ori din PD-iști care în vremurile de glorie ale partidului erau în eșaloanele inferioare. Drept pentru care nici nu reușesc să facă față luptei fratricide cu PSD, fiind permanent reactivi la agenda setată de Marcel Ciolacu și colegii săi sau comunicând adesea defectuos, dând senzația unei permanente defensive.