E miezul verii, dis de dimineață, iarba nu și-a scuturat încă roua și Călimăneștiul respiră imperceptibil, îngânat de Oltul ce-i veghează neobosit snoavele, amintirile și clipa. Aici, pe înțeleptul Alutus, înaintașii românilor s-au învrednicit să ridice o bijuterie arhitecturală rară, botezată inițial Nucet, apoi Cozia (după numele muntelui ce-o păzește). Legenda ei, turnată în canoanele prezentului fugitiv, încă mai strălucește.

Mitul Coziei este prizat puțin, în mediile selecte, poate prea selecte. Mulți oameni trec poarta mănăstirii pentru a aprinde lumânări - „Am mulți morți, maică!”, (mi) se justifică o băbuță uscată de timp -, pentru a se ruga, pentru a mulțumi, pentru a se regăsi, pentru a cântări din ochii vicleni geanta turistului sau pur și simplu pentru că toată lumea merge. E de bonton, na! Legenda locului e, cum aminteam, puțin cunoscută, motiv suficient pentru a o expune, concis, aici.

În vremea unui război purtat de Mircea cel Bătrân împotriva ungurilor (Vama de la Genune, în satul Câinenii Mici de astăzi, despărțea Țara Românească de regatul maghiar la nici 30 de km de Munții Cozia, spre Sibiu), se spune că fiul lui Radu I ar fi dispus așezarea taberei într-o poieniță, pe malul Oltului, sub munte. Aici ar fi avut vrednicul Mircea o viziune. Mai precis, a visat o „arătare dumnezeiască”. Tulburat, domnul glorificat de Eminescu ar fi poruncit ridicarea unei mănăstiri chiar în acel loc.

Mitul fondator

Zis și făcut! Într-un an, scurs între 1387 și 1388, biserica fortificată era în picioare. Facem abstracție de zvonul mai nou care-l dădea ca autor moral al Coziei pe Nicodim, starețul Tismanei și duhovnicul lui Mircea, cel care l-ar fi convins, de fapt, pe domn să înalte așezământul de cult.

Istoria a șters aceste mici nelămuriri, făcând loc unor fapte adevărate, consemnate în documente. Voievozii Țării Românești au dăruit Coziei sate întregi, saline și văi bogate în aur pe care sutele de robi țigani le vânturau zi și noapte pentru a strânge în rotundul monedelor bogăția Loviștei și mândria viețuitorilor dintre zidurile sfinte. Vântur în minte lecturi vechi în timp ce calc grijuliu pietrele lustruite ale Coziei.

În jurul meu, mușcatele și trandafirii ademenesc privirile gospodinelor descălecate la băi. „Hai, Leano, ce te tot învii în cana aia? Mai las-o, să bea și alții”, își ceartă un trunchi de femeie însoțitoarea. „Ho, fă, că n-oi bea io toată fântâna asta!”, o liniștește Leana… Albul chiliilor și freamătul Oltului estompează neliniștile p reze n t u l u i . Așa-mi pot auzi din nou gândurile... Începuturile secolului XX au pus ștampila umilinței pe fruntea nobilă a Coziei. Ba chiar mai devreme. Undeva în jurul anului 1880, mănăstirea, jefuită de podoabele sale pământești, este transformată în temniță! Apoi, după încă vreo zece ani, în azil, în cazarmă, ba chiar - în perioada Primului Război Mondial - în grajd pentru cai.

Câteva rânduri scrise în pripă pe o foaie de hârtie lipită chiar pe ușa de acces în mănăstire îmi dau ghiont din reverie, dezmeticindu-mă din nou față-n față cu timpul meu: „Atenție la hoții de buzunare! Păziți-vă gențile, mai ales în timpul slujbelor”. Amin!

Un clopot bate neutru și liber între trecutul - bineînțeles, slăvit - și prezentul nostru, cu bune și cu rele. Nu vă lăsați intimidați de avertismentul din ușa Coziei, călcați-i pragul, aprindeți lumânări pentru bunici și părinți! Frumusețea și istoria nu pot fi furate cu una cu două, le veți găsi la locul lor.

 

Turcii, păcăliți de Teodosie

Istoria lăcașului de pe Olt a fost una zbuciumată. În iureșul Revoluției de la 1821, după înfrângerile cu repetiție suferite de eteriști, Alexandru Ipsilanti s-a refugiat la Cozia. Turcii l-au urmărit, iar ctitoria lui Mircea cel Bătrân a fost asediată și avariată grav, clopotnița a fost devastată și ea în căutarea energică a „tainiței”, a locului în care erau ascunse valorile mănăstirii. Egumenul Teodosie avusese însă grijă să pună la adăpost toate comorile Coziei în casa vămii împărătești de la Lazaret, iar alte 14 lăzi cu odoare sfinte au fost date pentru păstrare preotului din Boița.

 

Domnitori în slujba mănăstirii

Cozia a fost reparată și renovată de mai multe ori în cele șase secole de existență de către voievozi ca Neagoe Basarab, Radu Paisie și Constantin Brâncoveanu. În timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fântâna care îi poartă și acum numele (s-a păstrat pe aceasta și un fragment de inscripție), iar în anul 1517 s-a refăcut pictura. Între anii 1706-1707 (pe vremea lui Constantin Brâncoveanu) a fost construit pridvorul bisericii, în bine-cunoscutul stil brâncovenesc. De asemenea, au fost adăugat chiliile cu cerdacuri și s-a reconstruit havuzul cu apă (baptisteriul) din fața bisericii. În secolul al XIX-lea, clădirile mănăstirii au fost refăcute de domnitorii Țării Românești Gheorghe Bibescu (1843-1848) și Barbu Ştirbei (1849-1856). Tot atunci s-au construit și două pavilioane, dintre care se mai păstrează cel din stânga, care a fost reședință domnească de vară.