Să ajungeți dumneavoastră la 100 de ani și ultima voce pe care o veți auzi să fie a mea!” Cu această urare, pe care obișnuia să o adreseze publicului său în concerte, Frank Sinatra a încheiat o scurtă declarație de presă dată în februarie 1995, prin care a anunțat că nu va mai da concerte niciodată.

Întrun concert, cu cîteva luni înainte, rămăsese fără aer și doar intervenția rapidă a fiului său care dirija orchestra și a impresarului său aflat în culise îi opriseră căderea în leșin. 1995 era anul în care împlinea 80 de ani. Așadar, anul retragerii sale definitive a fost și anul în care lumea întreagă l-a sărbătorit pentru împlinirea venerabilei vîrste. Primea onoruri supreme din toate părțile.

Empire State Building a fost cu totul învelit în albastru (culoarea ochilor săi inspiratori de supra-nume) în decembrie 1995, de ziua sa de naștere. A primit cea mai înaltă decorație pe care un cetățean american o poate primit de la țara sa, Medalia de Aur a Congresului, prin votul unanim și entuziast la Congresului SUA. Medalia de Aur a Congresului a fost instituită în 1776 și, de atunci pînă la Frank Sinatra, doar 350 de americani o primiseră.

La ceremonia de înmînare, Bill Clinton era mult mai emoționat că stă lîngă Sinatra decît Sinatra că stă lîngă președintele Americii și nu e de mirare. E firesc ca președintele Americii să fie emoționat cînd stă pe scenă lîngă America însăși. În ceea ce-l privește, Sinatra stătuse aproape de toți președinții Americii de la F.D.Roosevelt încoace - pe vremea în Roosevelt îl invita la Casa Albă pe Sinatra pentru a-l atrage de partea democraților în campanie electroală, Bill Clinton nu se născuse încă. Anul acela, 1995, a fost plin de showuri și concerte omagiale, de la Las Vegas la New York și de la Chicago la Miami.

Pe scena premiilor Grammy, Bono a rostit un scurt discurs în care l-a omagiat pe Sinatra cu respect și căldură, numindu-l „șeful tuturor”. Lui Sinatra nu-i prea place rockul, a spus Bono, dar lumea rockului îl adoră, pentru că de la el a învățat atitudinea. Omagiile curgeau din toate părțile – aveai impresia că cele mai puternice staruri din cinema și muzică stau la coadă după cîte o posibilitate să își exprime public aprecierea pentru el. Vedete mai vechi sau mai noi se înghesuiau în reviste și emisiuni tv să-și exprime omagiul și să spună povești despre el. Firește, la mare căutare se aflau cei are îl cunoscuseră personal într-un fel sau altul.

Și totuși, Frank Sinatra era trist în anul în care împlinea 80 de ani și se retrăgea de pe scenă. A refuzat cele mai multe invitații de a fi celebrat în prezența sa – a acceptat numai vreo două tot anul. Era trist pentru că, deși lumea aceea era la picioarele lui, lumea lui murise deja. Se duseseră, pe rînd, Tommy Dorsey, Marylin Monroe și Jack Kennedy, Judy Garland, Sammy Davis, Ava Gardner, Sam Giancana și atîția alții. La doar două luni după ce Frank Sinatra a împlinit 80 de ani, Dean Martin a plecat și el („astăzi, lumea a făcut un cadou frumos îngerilor”, va spune Joey Bishop în ziua morții lui Dino). După ce Dino s-a stins, Frank nu s-a dat jos din pat două zile, pradă unei depresii puternice. „Era fratele meu. Nu prin sînge, ci prin liberă alegere. Era, pentru mine, ca aerul din jur. Îl respiram fără să-mi dau seama cît îmi este de imporant. Acum mă sufoc” – a spus Sinatra la prima sa ieșire publică după decesul lui Dean Martin.

Cîteva luni mai tîrziu, faimosul hotel și cazino „The Sands” din Las Vegas, care a fost locul geometric al unirii destinului teribilului oraș cu biografia marelui cîntăreț, era demolat pentru ca, pe locul său, să se nască un proiect imobiliar extravagant, cu mult mai extravagant decît putea „The Sands” să fie. Nu peste mult timp, Sinatra a ajuns la spital din cauza unei penumonii care nu mai trecea. Lumea aștepta, deja, vestea. Totuși, revenit acasă de la spital, Frank Sinatra și-a aprins o țigară „Camel” (erau țigările lui favorite) și a savurat un pahar de bourbon. Cînd lumea a aflat asta, a zîmbit. Frank rămăsese Frank – his way was his way! Dar nu a mai apărut în public.

Shirley MacLaine, bună prietenă, a dezvăluit presei la jumătatea anului 1997 că „Frank se prăbușește”. În mai 1998, inima lui s-a oprit. Adevărul este că, în ultimii 10-12 ani ai vieții sale, Sinatra începuse să se simtă ca un dinozaur în lumea noastră. Venea dintr-o lume despre care contemporanii consumatori de entertainment nu știau mare lucru. Sigur, ducea cu el o legendă, ducea cu el povești incredibile cu gangsteri, președinți, femei frumoase și mulți bani, cu Hollywood și Las Vegas, ducea cu el o muzică fantastică, ducea cu el un spirit al unei Americi adorabile în care farmecul jazzului din anii nebuni de dinainte de război se maturizase și produsese deja un stil – dar, cu toate astea, Sinatra chiar era un dinozaur, căci meseria lui de bază dispăruse.

„Eu sînt, de fapt, un cîntăreț de salon (saloon singer)”. Azi nu mai sîntem decît vreo trei sau patru cîntăreți de genul acesta”, a spus el într-un concert la jumătatea anilor 1980. Sinatra a fost unul dintre foarte puținii artiști care au exprimat o lume printr-un stil. Sigur că lumea aceea a lui, în care trăia atît de intens de parcă o luase în stăpînire („Asta e lumea lui Sinatra, noi doar trăim în ea”, glumea adesea Dean Martin) nu mai exista cam de prin anii 1970. Dar stilul lui Sinatra a supraviețuit, proaspăt și atractiv, dispariției lumii lui Sinatra. Stil și atitudine – acestea sînt cele două moșteniri vii pe care Sinatra le-a lăsat în urmă și care, cred, vor rodi în mii de alți artiști de aici înainte atît timp cît va mai exista entertainment.

Muzica lui, minunată pur și simplu, transmite coordonatele genului Sinatra: curajos și elegant, flamboaiant, dar „classy”, un pic „old style”, masculin, plin de umor, inteligent. Un rafinament aparte, cuplat de natură cu un timbru vocal recognoscibil dintr-un milion, cu nuanțe de lemn prețios și cu armonice vocale de consistența coniacului fin. Contribuția lui la arta interpretativă este, de asemenea, foarte importantă. Frazarea sa e unică și improvizația de cuvinte în jurul textului stabil al cîntecului este marca sa sclipitoare. Sinatra a făcut engleza să sune mai american ca nimeni altcineva pe o scenă.

Am aflat de curînd o întîmplare petrecută cu doi ani înaintea fatidicului 1995 și v-o relatez exact așa cum o spune Tom Dreesen, faimos comic american, care în acei ani deschidea cu glumele sale concertele lui Sinatra. „Frank avea 78 de ani și din cînd în cînd mai rata cîte o notă sau mai uita cîte un vers, dar lumea umplea sălile la concertele lui cu sentimentul că își iau la revedere de la el. Într-una din seri, ne făceam showul în fața a 20.000 de oameni. A intrat pe scenă și a cîntat primele 3 cîntece impecabil. A ajuns la al patrulea cîntec și a avut o totală pierdere de memorie. Orchestra continua să cînte în fosă, și nu avea idee că el era complet pierdut în fața a 20.000 de oameni. Sinatra a început să șoptească în microfon «Îmi pare rău! Îmi pare rău». L-am văzut atît de lovit de această situație, încît mi-am zis, «Gata, cariera lui se oprește aici». Toți ne întrebam cînd se va retrage, și acum eram sigur că asist la acest moment. Încet-încet și membrii orchestrei au înțeles că se întîmplă ceva cu Sinatra și au încetat să cînte, unul cînte unul. S-a lăsat o tăcere bizară și jenantă în acea sală enormă și Sinatra mormăia în microfon, cu capul în jos «Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău...» . Mi-am dat seama că spectacolul era gata și mă pregăteam să apar pe scenă să improvizez o glumă și să invit lumea să plece acasă. Sinatra a pornit încetișor spre culise în acea tăcere apăsătoare, am văzut că avea lacrimi în ochi, a lăsat microfonul pe un scaun din scenă și, de-odată, în acea tăcere de cavou, un tip din spatele sălii a strigat „That’s all right, Frank! We love you. It’s all right ‘cause we love you!” și a început de unul singur să aplaude.

După cîteva secunde, toată sala aplauda și după alte cîteva secunde 20.000 de oameni ovaționau în picioare. Sinatra ajunsese, între timp la marginea scenei vrînd să iasă în culise și eu eram sigur că pleacă direct acasă. Dar s-a oprit cu un pas înainte de a ieși de pe scenă, s-a întors spre sală și a văzut toți oamenii aceia în picioare ovaționîndu-l. Și atunci s-a întors pe scenă, lumea s-a așezat în scaune și a trecut direct la următorul cîntec, care era Mack the Knife pe care l-a cîntat de ziceai că are 20 de ani, cu fiecare notă perfect luată, cu fiecare nuanță din versuri, absolut uimitor. Cînd s-a terminat cîntecul, lumea a început să aplaude frenetic și nu se mai oprea.

Atunci, Sinatra s-a uitat în întunericul sălii spre locul de unde se auzise strigătul spectatorului și, privind așa, în orb, fără să-l poată vedea, a spus «I love you too, pal». Vă închipuiți ce nesfîrșite ovații au urmat. Habar n-am cine e tipul acela, dar trebuie să știe că după acel concert Sinatra a mai cîntat 2 ani. El i-a dat ultimii doi ani de carieră lui Sinatra”

Emoționant, nu? Sinatra avea exact publicul pe care îl merita. Iar pe noi, cei de după Sinatra, să prindă suta de ani și ultima voce pe care s-o auzim, a lui să fie!