Într-un 22 decembrie 1989 cu oameni ieșiți în stradă care formaseră grupuri din ce în ce mai mari, compacte, gata să își îndeplinească idealul de înlăturare a lui Ceaușescu și cu ministrul Apărării scos din scena evenimentelor, intrat în panică, dictatorul convoacă pentru ultima dată ședința Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR.

Care a fost urmarea acestei ședințe ? Încercarea de a avea dialog cu demonstranții prin Dăscălescu și Bobu, pătrunderea demonstranților în Piața Palatului cu ajutorul cordoanelor militare care nu s-au opus, încercarea lui Ceaușescu de a le vorbi manifestanților de la balcon - însă huiduielile erau prea intense pentru a reuși, pătrunderea oamenilor în sediul Comitetului Central fără a fi opriți de numeroasele forțe de pază, plecarea lui Ceaușescu în neant fără susținerea cuiva din aparatul de partid sau de stat.

Neliniștea dictatorului și graba prilejuită de evoluția evenimentelor din oraș nu au lăsat ca ședința să se desfășoare așa cum se întâmpla în mod normal, membri intrând la diferențe de timp în încăperea în care era ținută ședința. Silviu Curticeanu: “Ședința din 22 decembrie a avut un caracter pur informativ și de aceea nu a fost urmată de nici o hotărâre sau de comunicarea vreunei dispoziții în temeiul ei. Spre deosebire de prima ședință, de această dată, atunci când m-a chemat să convoc CPEx-ul, Ceaușescu a precizat și obiectul ei, afirmând că urmează să aducă la cunoștință sinuciderea generalului Milea și calificarea lui ca trădător, precum și extinderea stării de necesitate pe întreg teritoriul țării... ” (1)

Prin urmare, pentru ultima dată în istorie, cât și în viața comandantului suprem, începe ședința Comitetului Politic Executiv. Ion Radu, viceprim-ministru al guvernului: “La puțin timp au intrat în sala de ședințe, foarte nervoși, Nicolae și Elena Ceaușescu. Cel dintâi m-a întrebat ce am făcut la Turbomecanica, însă am fost întrerupt tot de el, deoarece s-a adresat colonelului Pârcălăbescu - șeful Statului-Major al Gărzilor Patriotice- care, fiind întrebat, a răspuns că gărzile patriotice din toată țara sunt dotate cu armament, însă nu au muniție, deoarece aceasta a fost scoasă din întreprinderi și depozitată la unități militare. Colonelul Pârcălăbescu a întrebat dacă este cazul să se ia măsuri cu muniția, iar Nicolae Ceaușescu l-a trimis să aștepte la Cabinetul 1. În continuare, probabil că generalul Vlad a informat că, undeva în zona Kiseleff, două sau trei companii au trecut de partea manifestanților...sus-numitul informase că, în zona Piața Romană, guri de foc echivalente cu un batalion au trecut de partea demonstranților.

Reacționând cu totul altfel decât m-am așteptat, Nicolae Ceaușescu a afirmat că acum totul este clar, că țara se află în pericol, ce vine din afară, în special de la Budapesta, că generalul Milea a trădat și din această cauză s-a sinucis, precum și că mai sunt încă trădători printre noi; a mai arătat că ministrul Apărării se făcea vinovat de a nu fi luat, în Capitală, nicio măsură pentru restabilirea ordinii, deși primise misiuni în acest sens.” (2)

Ceaușescu știa cel puțin din două surse, Silviu Curticeanu și Iulian Vlad, că generalul Milea încă nu era mort și cu toate acestea continua să răspândească în opinia publică această informație. De ce? Un prim motiv plauzibil a fost dat de teama lui paranoică legată de posibilitatea unei trădări din partea oricărui apropiat de-al său, urmat de frica față de manifestația studenților. Transmiterea publică a morții generalului Milea îi putea aduce două beneficii:

1. În fața populației, putea argumenta cu probe faptul că există o implicare străină în fața căreia românii nu luptă

2. În fața grupului său, putea fi un alt test prin care ar fi scos la iveală încercările de trădare.

Chiar dacă cele două argumente ar fi fost în gândirea lui Ceaușescu, decizia de a transmite comunicatul despre moartea generalului Milea nu a făcut altceva decât să stârnească și mai multă ură, fiind o altă greșeală pentru care Ceaușescu a plătit cu prețul vieții sale.

Nicolae Ceaușescu: “Generalul Milea a plecat de la mine și după două minute am fost informat că s-a împușcat. Având în vedere și comportarea sa în toată această perioadă, reiese că el, de fapt, a sabotat aplicarea măsurilor și a lucrat în strânsă legătură cu străinii. Acest lucru reiese clar. S-a creat o situație gravă. În Capitală nu au aplicat nicio măsură, nu au aplicat dispozițiile date și reiese că tot ce am discutat noi, pentru Capitală, a fost folosit pentru a putea să se organizeze în alte părți. Sigur, acum nu este timp să facem discuții. Vreau să-i întreb pe cei prezenți aici, din Comitetul Politic Executiv, care este hotărât să lupte sau care nu ?”

Paul Niculescu-Mizil, președinte al Centrocoop: “Ședința s-a desfășurat într-o atmosferă paroxistică, cu țipete și în tensiune extremă. Sala de ședință era înconjurată cu oameni înarmați. Ceaușescu era într-o stare extremă de exaltare. Când a făcut apel la cine e hotărât să lupte și cine nu, eu am fost interpelat primul. Abia am deschis gura să răspund că m-a întrebat răstit “Ce nu înțelegi?” Consider că, în acel moment, Ceaușescu era incapabil să mai conducă; armata nu-l mai sprijinea...Singura preocupare dominantă a lui Ceaușescu era cum să părăsească sediul C.C., eventual pentru a căuta în alte locuri contactul cu forțele lui fidele pentru a organiza o rezistență.” (3)

Nicolae Ceaușescu: Trădătorul Milea a plecat de aici și s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unitățile militare și el s-a sinucis. A intrat în sala de comandament și s-a sinucis și atunci reiese clar că tot timpul a sabotat și, de fapt, a acționat împotrivă, a făcut tot ce se cunoaște. Noi am hotărât că, împotriva intereselor țării, nu există înțelegere.

Manea Mănescu: Cine îi ia locul ?

Constantin Dăscălescu: Are grijă șeful statului.

Nicolae Ceaușescu: L-am chemat pe primul-adjunct. Este deja la dispoziția mea și lucrează aici.

Ceea ce se poate distinge vizibil este faptul că Ceaușescu încă era marcat de situația generalului Vasile Milea. Repetarea numelui său urmată de explicarea situației arată surprinderea pe care conducătorul a trăit-o în legătură cu aflarea evenimentului, cât și doza de scepticism pe care acesta încă o avea la adresa fostului ministru al Apărării. Lui Ceaușescu îi era greu să creadă că Milea ar fi fost în stare să îl trădeze și să recurgă la un act sinucigaș pentru a scăpa de vinovăție, doar că, în acest context, comandantul suprem avea de ales între propria viață și cea a lui Milea, așa că a preferat să „îl îngroape” cu multe ore înainte de deces pe fostul ministru al apărării.

Note:

1. Carte Silviu Curticeanu p.482

2. TMTB, Dosar 126/90, vol 13, fila 164-165

3. TMTB, Dosar 126/1990, vol. 4, p.32

 

Sursa foto: https://fototeca.iiccr.ro/