Decembrie 1989 a reprezentat atât schimbarea conducătorului statului, Nicolae Ceaușescu, cât și încercarea de schimbare a regimului comunist cu unul democratic, evoluția celor 30 de ani dovedind contrariul.

Luna decembrie a început cu o ultimă discuție purtată între Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov în care s-a încercat renegocierea termenilor privind evoluția țărilor socialiste, urmată de un 14 decembrie în care Iașiul s-a revoltat, cu un 16-17 decembrie la Timișoara unde au avut loc primele trageri, cât și primele victime ale acestei acțiuni și cu o decizie contestată de mulți, și anume plecare lui Nicolae Ceaușescu în Iran în data de 18 decembrie 1989, în tumultul evenimentelor.

Două zile, timp în care Nicolae Ceaușescu a fost plecat în Iran, la conducerea statului rămăsese soția sa, Elena Ceaușescu, împreună cu Emil Bobu și Manea Mănescu. La întoarcere, în 20 decembrie 1989, situația era la fel de incertă și poate chiar mai încordată ca cea pe care o lăsase în urmă, la plecare.

Primul lucru făcut după reîntoarcere a fost convocarea lui Constantin Dăscălescu și a lui Emil Bobu pentru a clarifica aspecte legate de cuvântarea televizată pe care urma să o țină imediat. Urma, în primul rând, (după modelul de succes aplicat în 1968) să invoce și să incrimineze intervenția străină în evenimentele de la Timișoara: “toate aceste incidente grave de la Timișoara au fost organizate și dirijate de cercurile revanșarde, revizioniste și de serviciile de spionaj străine” (1) , inducerea în eroare a populației în general și a tineretului în special (una dintre cele mai mari temeri ale lui Ceaușescu, o revoltă susținută de tineri), apoi să anunțe soluția salvatoare: mobilizarea clasei muncitoare împotriva intervenției străine și nimicirea conspirației.

Cu o voce pierdută și răgușită, transmițând nonverbal celor care îl urmăreau starea sa de neliniște prin mișcarea necontrolată a corpului pe loc, dictatorul citește cuvântarea sa în direct, la Televiziune, cu frecvente greșeli de exprimare urmate de o clătinare negaționistă, rapidă, din cap: “Dragi tovarăși și prieteni, cetățeni ai Republicii Socialiste România, mă adresez în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave ce au avut loc în ultimele zile la Timișoara... Deoarece acțiunile grupurilor antinaționale, teroriste au continuat, unitățile militare - conform Constituției și în conformitate cu legile țării - au fost obligate să se apere, să apere ordinea și bunurile întregului oraș, de fapt să apere ordinea în întreaga țară...Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acțiuni cu caracter terorist au fost organizate și declanșate în  strânsă legătură cu cercurile reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine. Scopul acestor acțiuni antinaționale a fost acela de a provoca dezordinea în vederea destabilizării situației politice, economice, de a crea condițiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenței și suveranității patriei noastre socialiste... Armata și-a îndeplinit pe deplin datoria față de patrie, față de popor și cuceririle socialismului! Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situație, dar aceasta nu se datorește organelor de ordine și unităților militare, care timp de două zile au dat dovadă de maximă răbdare și îngăduință față de acțiunile elementelor teroriste, fasciste din Timișoara, ci a celora care s-au pus în slujba agenturilor străine.”

Dar pe fondul profundei nemulțumiri generale acumulate și agravate în toți anii de suferință ai poporului, mesajul nu mai putea fi convingător. În urma acestui discurs, încep discuțiile în legătură cu ideea organizării unui miting chiar a doua zi, Ceaușescu convocându-l pe primarul Capitalei, Barbu Petrescu și întrebându-l dacă va putea organiza mitingul dorit. Inițial, Ceaușescu a dorit adunări “ale oamenilor muncii” în marile întreprinderi, mediatizate prin televiziune și radio, însă primarul Capitalei l-a convins să se concentreze pe o mare adunare în Piața Palatului, asupra căreia însă, până în ultimul moment, nu a existat nicio certitudine, fiind implicați destul de mulți factori.

Șeful Inspectoratului Ministerului de Interne al Municipiului București, colonelul Dumitru Dumitrașcu declara pe 19 martie 1990 că: “În seara zilei de 20 decembrie 1989, în jurul orei 23:30, eu fiind la sediul inspectoratului, am fost chemat de primul secretar Barbu Petrescu care, în mod confidențial, mi-a spus că Nicolae Ceaușescu l-a întrebat dacă se poate organiza, în ziua de 21 Decembrie, un mare miting în Piața Palatului, așa cum a fost cel din 1968 - cu privire la evenimentele din Cehoslovacia.

Cu toate că știam foarte bine starea de spirit din Capitală, în ultima perioadă fiind difuzate foarte multe înscrisuri și manifeste cu conținut anticeaușist, anticomunist, iar populația se pronunța cu multă fermitate împotriva măsurilor care nu asigurau o aprovizionare corespunzătoare cu produse agroalimentare, oamenii muncii nu primeau retribuțiile complete, se comenta lipsa de apă, energie, căldură, alimente, programul TV, etc., la întrebarea - ce părere am de acest miting?, am spus de la început, fără ezitare că sunt de acord și că avem încredere în oamenii muncii cu care construim socialismul. Din punctul nostru de vedere, al organelor de stat, vom acționa pentru afluirea coloanelor oamenilor muncii în liniște și siguranță spre Piața Palatului... În acea noapte s-a făcut mobilizarea muncitorilor ce urmau să participe la miting, s-au scris lozinci al căror conținut era nemaiîntâlnit la mitingurile obișnuite: «Condamnăm cu fermitate trădătorii de țară; Să înceteze manifestările șoviniste, iredentiste ale cercurilor străine; România a ales socialism, pace și progres.»” (2)

Silviu Curticeanu: “ În această conjunctură, în seara de 20.12.1989 l-am văzut și pe Barbu Petrescu, primarul capitalei, care a venit la CC și a avut o discuție personală cu Ceaușescu. Nu am cunoscut conținutul, dar după plecarea acestuia m-am prezentat la șeful statului pentru a primi eventuale ordine și sarcini. Atunci am auzit exprimarea “lasă că le arăt eu ăstora de la Timișoara!”. Am înțeles totodată că se preconiza organizarea unui mare miting în ziua următoare 21.12.1989, în fața CC-ului prin care populația și muncitorimea să își exprime  adeziunea față de conducătorul suprem și să dezaprobe faptele produse la Timișoara. ” (3)

Rămâne deocamdată o enigmă dacă înlocuirea unei abordări publice fragmentate, la nivelul marilor platforme industriale, în scopul “mobilizării clasei muncitoare” cu celebrul miting, a fost doar o eroare în strategia comunicațională sau o decizie subtil indusă în scopul declanșării evenimentelor ce au urmat. Cert este că dacă în 1968, soluția a funcționat cu mare succes, poporul devenind spontan un redutabil obstacol în fața potențialei amenințări sovietice, în 1989 ea s-a dovedit fatală, poporul identificând la fel de spontan inamicul în persoana dictatorului și a regimului său.

Note

1. TVR

2. Șase zile care au zguduit România, p.166

3. Rechizitoriu - 05.04.2019