UE poate opri intimidarea în stil mafiot a Azerbaidjanului. E unicul actor din Caucazul de Sud care e interesat cu adevărat de pace, fără a-și urma vreun interes meschin.

UE poate opri intimidarea în stil mafiot a Azerbaidjanului, spune jurnalista Lara Setrakian, într-un editorial din EUObserver.

Viața în Nagorno-Karabah, un iad

Săptămâna trecută m-am întâlnit cu un coleg azer în Bundestag-ul german pentru a discuta despre rolul Europei în stabilizarea Caucazului de Sud. Semn de bun augur, era chiar Ziua Internațională a Păcii.

Însă evenimentele acelei săptămâni ne-au subminat demersul. Cu două zile mai devreme, pe 19 septembrie, Azerbaidjanul pornise o operațiune militară pentru a captura Nagorno-Karabah și a-și materializa revendicările politice - lucru pe care se angajase să nu-l facă în virtutea unui armistițiu semnat în 2020.

Consecințele au fost devastatoare. După o blocadă de nouă luni impusă de Azerbaidjan populația era deja în pragul înfometării, iar penuria de provizii medicale era gravă. Martorii oculari au descris victimele civile, loviturile asupra infrastructurii elementare și penele de curent omniprezente.

Viața în Nagorno-Karabah devenise deja un iad.

Abuzurile Azerbaidjanului

Dacă blocada a fost o modalitate de a „frăgezi” ținta, atunci a funcționat. A fost nevoie de mai puțin de 24 de ore de la pornirea operațiunii pentru ca armenii din Nagorno-Karabah să accepte cerințele formulate de Baku.

Flămânzi, disperați și șocați, aproximativ 92.000 de refugiați au traversat granița cu Armenia în zilele următoare. Doi dintre liderii politici cei mai cunoscuți din Nagorno-Karabah, Ruben Vardanian și Davit Babaian, au fost arestați de azeri, în vreme ce unii se tem pentru soarta celorlalți.

„Azerbaidjanul folosește extrem de mult tactici coercitive”, mi-a spus Laurence Boers, asociat la Chatham House, referindu-se la ofensiva militară în curs. „Îl mânca să facă acest lucru de ceva vreme.”

Pentru alții însă, asaltul militar a fost o surpriză dezamăgitoare.

Asigurări false

Azerbaidjanul își asigurase partenerii europeni că nu va încerca să rezolve chestiunea prin forță. Yuri Kim, secretar de stat adjunct pentru Europa și Eurasia, a depus mărturie pe 14 septembrie în Senatul american cum că Washingtonul nu va tolera „nici un fel de acțiune ori efort de a se epura etnic ori de a se comite alte atrocități împotriva populației armene din Nagorno-Karabah”, precizând că „utilizarea forței nu este acceptabilă”.

Cinci zile mai târziu Baku a început să bombardeze regiunea.

Violența a spulberat speranța că Baku poate fi un partener de negociere de bună credință. Deocamdată Azerbaidjanul își face calculul că e cel mai avantajos să pornească războiul pentru a obține ce vrea, pentru ca apoi să semneze un armistițiu care să-i consfințească câștigurile. E o strategie a escaladării permanente - și funcționează. Ce mesaj le transmite acest comportament altor țări care dețin puterea necesară pentru a-și subjuga vecinul?

Ce va face UE

Modul în care va acționa UE acum contează. E unicul actor din Caucazul de Sud care e interesat cu adevărat de pace, fără a-și urma vreun interes meschin.

O mai mare implicare a UE în Caucazul de Sud ar însemna o situație mai puțin periculoasă. O implicare mai mică ar însemna o situație mai periculoasă.

UE trebuie să aibă o strategie pentru rolul ei în Caucazul de Sud, una adaptată la noua realitate. După ani și ani în care și-a proclamat obiectivul de a stabiliza și susține dezvoltarea democratică a vecinătății ei extinse, UE trebuie să facă acum o investiție considerabilă pentru a demonstra că nu aruncă cu vorbe.

Trei măsuri

În primul rând trebuie să le acorde Crucii și Semilunii Roșii, agențiilor ONU și entităților locale armene resursele necesare pentru a gestiona impactul umanitar.

Armenia nu deține nici mijloacele și nici capacitatea de a gestiona, cu demnitate și la timp, soarta celor cel puțin 92.000 de refugiați care trebuie să-și reia viața de la zero. Nu e numai o problemă umanitară, e și o cale de a stabiliza o situație extrem de tensionată provocată de perturbare.

În al doilea rând, UE trebuie să folosească toate mijloacele disponibile pentru a descuraja Azerbaidjanul să pornească o nouă operațiune militară contra Armeniei.

Armenia trebuie să primească acces la Mecanismul European al Păcii pentru a-și consolida capacitatea de autoapărare.

UE trebuie să aibă o prezență mai mare în Armenia, să-și prelungească Misiunea de Monitorizare Civilă după 2025 și s-o extindă și de-a lungul frontierei dintre Armenia și Azerbaidjan.

Armenia e o țară democratică care a făcut eforturi sincere de a încheia o pace cu Turcia și Azerbaidjan

Deși în forma ei actuală Misiunea nu a împiedicat atacul militar din Nagorno-Karabah, ea a stabilizat considerabil sudul Armeniei și le-a conferit mult mai multă încredere localnicilor.

În al treilea rând, trebuie mărit sprijinul pentru societatea civilă. Armenia e o țară democratică care a făcut eforturi sincere de a încheia o pace cu Turcia și Azerbaidjan. Însă populația ei e descurajată și epuizată după trei ani de atacuri militare intermitente.

Societatea civilă, universitățile și reformatorii democratici au nevoie de mai mult sprijin pentru a se menține pe traiectoria pe care și-au stabilit-o cu curaj la Revoluția de Catifea din 2018.

Proiecte UE precum Resilient Syunik pot fi extinse pentru a include investiții în infrastructură în toată țara. Pot fi și lucruri atât de simple precum investiții în drumuri, parcuri, administrarea apelor, servicii de urgență ori energia verde. Acestea i-ar aduce țării lumină și mijloace de trai, iar poporului armean i-ar aduce un partener autentic pentru viitorul pe care și-l dorește.

UE ar trebui să sancționeze Azerbaidjanul, nu să-l încurajeze

În fine, e de la sine înțeles că UE n-ar mai trebui să numească Azerbaidjanul „partener de încredere” în domeniul energetic, în condițiile în care acesta violează drepturile omului într-o manieră dificil de exprimat prin cuvinte.

Acest fapt e o rușine pentru valorile atât de prețuite în Europa; și încurajează totodată Azerbaidjanul, cât și pe alții, să creadă că acele valori nu contează.

De asemenea, acesta nu e acel gen de partener care se poate dovedi avantajos pe termen lung. UE ar trebui să-și dorească în Azerbaidjan un actor rezonabil care respectă normele internaționale, care respectă viața umană și care nu devine o amenințare pentru proprii vecini.

Armenii și azerii ar trebui să aibă o relație fondată pe dialog și diplomație autentică - iar nu bazată pe amenințarea cu utilizarea forței și chiar pe utilizarea forței, în care unul îl amenință permanent pe celălalt că îl va devora la prânz.

UE și intimidarea azeră

După cum i-a spus un expert azer colegului meu: „Armenia va semna acordul pe care îl vrem noi, fie că va avea nasul spart sau nu”. Aceasta e definiția intimidării.

Este și o tactică mafiotă - strânsul celuilalt cu ușa în calitate de strategie de negociere - care perpetuează instabilitatea în regiune. Trebuie să existe consecințe politice și economice împotriva Azerbaidjanului, întrucât el și-a exploatat avantajul recurgând la forță, în mod repetat și consecvent.

Trebuie să rupem cercul vicios al violenței și războiului, care riscă să devină o spirală ascendentă. În acest scop, toate părțile implicate trebuie să protejeze pacea prin dialog diplomatic autentic, care reprezintă cea mai bună opțiune

Tiparele de comportament actuale nu merg în această direcție. Dar, prin angajament real și acțiune directă, Europa poate face mult mai puțin probabilă repetarea evenimentelor.

(Articol de Lara Setrakian - jurnalistă din Erevan, președintă interimară a grupului de reflecție APRI Armenia; Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)