Pandemia de COVID-19 pare să fie lovitura de grație dată unei construcții care și așa scârțâia din toate încheieturile.
O analiză de Giulio Meotti pentru Gatestone Institute.
Noul coronavirus pare să distrugă construcția Uniunii Europene.
„Europa”, a declarat fostul șef al Comisiei și nașul UE, Jacques Delors, „este în pericol de moarte”.
Dacă cetățenii se simt abandonați în mijlocul pandemiei, a afirmat fostul prim-ministru francez, Manuel Valls, UE s-ar putea „prăbuși”.
Obiectivul UE era de a deveni „o uniune din ce în ce mai strânsă”. Însă, dacă UE nu face dovada solidarității și a forței în timpul unei crize mondiale, atunci care mai este obiectivul UE?
Adepții săi ideologici au o mantră: orice nouă problemă trebuie rezolvată prin „mai multă Europă”. „Europa este viitorul nostru, nu avem altul”, declara fostul ministru german de Externe, Hans-Dieetrich Genscher.
Deși sunt declarații importante și dramatice, de fiecare dată este ca și cum ar fi nevoie de ceva și mai important și mai dramatic pentru a zgâlțâi și a-i trezi pe oameni, ca și cum starea muribundă a UE nu ar fi percepută.
Din păcate, aceste cuvinte înaripate par să se transforme în lozinci goale de sens.
Adevărul este că nu există „Uniune”. Există un conglomerat de state europene care încearcă să profite de anumite reguli botezate „Uniune”.
În vreme de criză, vechile dezbinări europene par întotdeauna să se redeschidă – iar crizele fac parte din vechiul continent, poate chiar epitaful său.
Coronavirusul pune Uniunea Europeană și zona sa de confort față în față cu toate slăbiciunile, decadența și lașitatea sa.
În condițiile catastrofei pandemice din Italia, Uniunea Europeană nu a dovedit decât neputință și indiferență. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, chiar „a prezentat scuze” Italiei și a recunoscut că UE nu a reacționat bine la pandemia de COVID-19.
Când Italia a făcut apel la solidaritatea vecinilor săi europeni, aceștia l-au respins. Până și fostul președinte al Parlamentului European, Antonio Tajani, a vorbit despre o „Europă lașă”.
Ziarul italian pro-UE La Reppublica a numit-o fățiș „Europa urâtă”. Se pare că 70% dintre italieni consideră că Germania vrea să îi „stranguleze”.
Din cauza coronavirusului, spațiul Schengen european pentru călătorie fără pașaport în interiorul UE – unul dintre pilonii dogmei UE (celălalt fiind Euro) – a fost suspendat în grabă, și frontierele interne închise fără o acțiune coordonată.
În timpul primelor două săptămâni din martie, nouă țări și-au închis granițele, urmate de închiderea parțială a granițelor Germaniei. Abia apoi UE a anunțat închiderea frontierelor sale externe pentru 30 de zile.
„Nu înțelegeți situația de urgență prin care trecem?”, a întrebat-o premierul spaniol Pedro Sanchez pe cancelara germană Angela Merkel, în timpul unuia din ultimele summit-uri UE.
Ceea ce părea că doresc germanii erau avantajele unui piețe europene extinse, însă fără dezavantajele ei, cum ar fi de pildă „solidaritatea” în chestiuni precum imigranții sau coronavirusul.
Germania a dominat întotdeauna Europa prin intermediul UE, care a fost creată la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a împiedica Germania să se ridice din nou.
Un raport al Fundației Bertelsmann a dezvăluit că Germania, care înseamnă un sfert din producția economică a Zonei Euro, a profitat cel mai mult de pe urma pieței unice a UE, câștigând 86 de miliarde de euro suplimentari pe an din acest motiv.
Probabil că acest bonus financiar ajută acum Germania să lupte împotriva epidemiei.
Germania are 25.000 de ventilatoare; Franța nu avea decît 5000, iar Italia a fost forțată, din cauza lipsei de ventilatoare, să ia decizii îngrozitoare legat de cine trebuie tratat.
„Solidaritatea europeană nu ar fi trebuit să însemne ca Germania să ofere măcar căteva dintre noile ventilatoare țărilor care au mai mare nevoie de ele?” se întreba Die Zeit.
Totuși, printre statele europene, mai rapid decât empatia și solidaritatea se răspândesc amărăciunea și resentimentele.
În 2017, Jeroen Dijsselbloem, pe atunci ministrul olandez de Finanțe și șef al Eurogrupului (grupul miniștrilor de Finanțe din țările UE), declara că țările Europei de Sud, ca Italia, și-au risipit banii pe „băuturi și femei”.
Luna aceasta, unul dintre principalele ziare germane, Die Welt, a scris că mafia italiană abia aștepta banii pentru coronavirus de la Bruxelles.
Berlinul nu a fost impresionat nici de imaginile armatei italiene transportând zeci de sicrie în afara unui oraș, deoarece crematoriul local nu mai făcea față numărului mare de morți.
Zeci de sicrie așteptând înmormântarea erau aliniate în biserici.
„Îmi pare rău să o spun, dar țările care au ezitat să ajute, precum Olanda, Germania sau Suedia, nu au trăit încă experiența penuriei de sicrie”, a comentat fostul premier al Italien, Enrico Letta. Germanii și olandezii nu au găsit ocupanții azilurilor „morți și abandonați”, așa cum s-a întâmplat în Spania.
„Capitalele europene au văzut Italia luând măsuri care păreau extreme la acea vreme într-o tentativă futilă de a opri răspândirea infecțiilor din restul continentului”, a scris Politico.
O altă bătălie fără milă pe care a trebuit să o dea Italia cu UE a fost pentru măștile de protecție. Franța a recurs la rechiziționarea lor. Germania a interzis exportul lor. Aceste decizii unilaterale au subminat un principiu mult-trâmbițat al UE: libera mișcare a bunurilor în interiorul pieței unice.
Așa cum scria L’Express, Franța a pus mâna pe patru milioane de măști aparținând unei companii suedeze, și care erau destinate, în bună parte, Italiei și Spaniei.
Un autor german, Hans-Magnus Enzensberger, numind Uniunea Europeană „monstrul cel blând”, a prezis dispariția sa:
„Toate imperiile din istorie nu au prosperat decât pe durata limitată a unei jumătăți de viață, înainte de a se prăbuși din cauza unei excesive expansiuni și a contradicțiilor interne.”
Pentru a-și relansa economiile, țările cele mai afectate, ca Italia și Spania, au afirmat că ar putea fi finanțate printr-o îndatorare comună a UE, realizată prin emiterea de „coronabonduri”.
Spania, Franța, Grecia, Malta și Irlanda au sprijinit această soluție, ca și filosoful german Jürgen Habermas, care a cerut UE să ofere „ajutor mutual”.
Germania și Olanda au respins totuși inițiativa.
Olandezii au cerut ca împrumuturile să fie însoțite de „condiții pe termen lung”, cum ar fi reducerea nivelului de trai al statelor care se împrumută.
Aceeași lipsă de interes s-a manifestat și față de Mecanismul European de Stabilitate (MES), finanțat de statele membre UE, un mecanism de împrumutare a banilor pentru țările aflate în dificultate, până la nivelul de 2% din PIB.
„Europa de Nord a abandonat Europa de Sud”, a declarat fostul lider al social-democraților germani, Sigmar Gabriel: „Mai bine să avem eurobonduri și coronabonduri decât o Europă distrusă”.
Condițiile impuse ar fi totuși inacceptabile pentru Italia: țările cele mai afectate de COVID-19 – Italia, Spania și Franța – sunt cele care au cea mai mică marjă de manevră bugetară.
„Europa nu este niciodată acolo când ai nevoie de ea”, a spus economistul francez Jean-Paul Fitussi. „Deci era previzibil ca țările din Nord să spună nu mutualizării datoriei. Însă fără mutualizarea datoriei, criza de astăzi nu va fi rezolvată. Și a nu o face este o sinucidere colectivă.”
După Brexit, Marea Britanie a ieșit; Europa de Est se află în conclict cu Bruxellesul de ani de zile. A apărut acum izolarea Europei de Sud.
În timp ce Italia se străduia să stăpânească epidemia, președinta Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, a anunțat că BCE „nu are rolul de a acoperi ecartul” între obligațiunile italiene și cele germane, o măsură de egalizare a riscului între cele două datorii suverane.
Comentariile lui Lagarde, fără nici o urmă de „solidaritate”, au făcut să crească masiv bondurile italiene.
Anterior, în timp ce Italia și Grecia erau inundate de imigranți din Orientul Mijlociu și Africa, țările UE au refuzat să ia partea lor de refugiați.
În lipsa unei politici pentru oprirea fluxului de imigrație în masă, Europa a decis să lase țările din Sud în plata Domnului.
Ministrul italian de Externe din acea vreme, Angelino Alfano, a declarat că Europa a „abandonat” Italia. „UE abandonează Italia când are mai multă nevoie”, scria Elizabeth Braw în Foreign Policy.
Adevărul este că UE arată cât de slabă este. Așa cum remarca Eric Zemmour:
„... ideologia noastră fără frontiere ne-a interzis să ne închidem granițele... În ceea ce privește suveranitatea noastră europeană, ea se prăbușește. Când tragedia ne bate la ușă, concepția noastră despre lume ne îngenuchează...”
În vreme de criză, tehnocrații de la Bruxelles par robotici și apatici, în timp ce statele devin esențiale în lupta pentru stăvilirea imigrației ilegale sau a pandemiei.
Uniunea Europeană este moartă, doar că nu își dă seama.