Dacă-i convoacă la naţională: "De ce-i ia? Aha, ca să-i obosească, pentru că vineri avem meci cu Steaua!".
Dacă nu-i convoacă: „De ce nu-i ia? Aha, are blaturi, vrea să le facă altora cotă!“. Dacă organizează meciuri amicale: „Ce dracu’-i asta? N-avem nevoie! Astea-s meciuri? Să aducă Brazilia, să aducă Germania, nu Georgia!“. Dacă nu organizează meciuri amicale: „Nu face nimic, stă cu braţele încrucişate! Îşi ia banii degeaba, nu munceş te, d-aia merge echipa naţională prost!“.
În 1905, Dumitru Drăghicescu scria „Din psihologia poporului român“. O carte zguduitoare despre mentalităţile - şi, mai ales, geneza lor - pe care le aveau locuitorii din Regat, dar şi din provinciile pe atunci înglobate în imperii străine. La capătul a sute de pagini excepţional argumentate şi documentate, Drăghicescu trăgea concluziile. Dintre acestea: pentru că inteligenţa şi spiritul lor ascuţit de observaţie nu erau dublate de energie vitală şi voinţă, românii preferau să stea pe margine, desfiinţând în schimb prin critici acide şi destructive tot ceea ce alţii încercau să facă. Era forma nocivă prin care înaintaşii noştri - de la vlădică la opincă - înţelegeau să se remarce, în lipsa capacităţii de a iniţia, susţine şi duce la capăt proiecte veritabile şi concrete. Se vorbea mult şi se făcea puţin. Vă sună cunoscut?
De atunci a trecut mai bine de un secol. Ce s-a schimbat în structura psihologică a poporului român? Dincolo de concluziile - corecte sau nu - trase de proeminentul patriot, filosof şi sociolog (Drăghicescu a susţinut ideea statului naţional în graniţele sale etnice), obiceiurile semnalate de el s-au perpetuat, îndărătnice, înfruntând vremurile. Iar sportul în general - fotbalul în special - nu face excepţie. Studiu de caz: modul în care Victor Piţurcă, selecţionerul naţionalei, a fost desfiinţat de autointitulaţii „oameni de fotbal“. Patronul craiovean Adrian Mititelu, antrenorul stelist Dorinel Munteanu, până şi celebrul Mircea Lucescu au găsit de cuviinţă să înfiereze ideea meciului amical România - Georgia, de miercuri, pe motiv că le-au fost „obosiţi“ jucătorii într-o confruntare fără miză. Niciun cuvânt despre faptul că, astfel, a crescut cota fotbaliştilor (şi, implicit, suma de transfer). Despre faptul că au fost căutate (şi, poate, găsite) viitoare soluţii pentru naţională. Ca să nu mai vorbim despre desuetul termen „patriotism“. S-a făcut apel la suporteri. Prezenţa lor în tribune ar fi însemnat o formă de donaţie către familiile victimelor din accidentul de la Petrila: au fost doar 2.000 de oameni. Iar dintre aceştia, mulţi veniseră ca să-l înjure pe Rădoi. Asta înţeleseseră ei. Ceea ce arată că, în România secolului XXI, multe energii continuă să se irosească fără folos, în vorbe de clacă.
Recomandările noastre
