În trei săptămâni, am înjurat, cu galeriile, patronii Stelei, Rapidului şi lui Dinamo. N-am avut motiv. Da’ ştiu ei de ce.

Nu m-am vaccinat antirabic, nici la „Victor Babeş” nu m-am internat şi nici n-am învăţat să cârâi. Nici bătaie nu mi-am luat. De la adversari sau de la jandarmi. Mă rog, au fost meciuri „uşoare”.

I-am înjurat, în schimb, groaznic de obscen, pe patronii celor trei mari cluburi de fotbal bucureştene. Culmea, chiar în galeria echipei lor. I-am blestemat şi pe ratangii, am spart seminţe şi am fumat de parcă, de a doua zi, tutunul şi „bomboanele agricole” ar fi urmat să devină prohibite.

Am văzut copii şi femei tinere, chiar însărcinate, care înjurau ca la uşa cortului. Ca amator, nu recomand nimănui să-şi ducă nevasta pe stadion. Decât dacă au plăceri bizare. Bagajul lexical al membrilor entităţilor numite generic „galerii” nu de păşeşte, cel puţin pe stadion, 200 de cuvinte. Din care trei sferturi sunt ne - publicabile. Dintr-un afon în ale fotbalului am devenit cunoscător „fin” al fenomenului. Fotbalul românesc e o imensă „M...”! Aşa cred eu, după trei meciuri.

Dinamovist, stelist şi rapidist

De 16 ani n-am mai călcat pe un stadion decât la vreun concert, nicidecum la un meci. În ultimele trei săptămâni, am fost fan, pe rând, la trei meciuri de fotbal diferite: dinamovist, stelist şi rapidist. Şi nu oricum, ci din mijlocul celor mai fanatici suporteri ai „granzilor” bucureşteni.

Pe Ştefan cel Mare mi-am luat bilet la Peluza Cătălin Hâldan, pentru cunoscători, PCH. Fieful celor mai răi dintre „câini”. În Giuleşti, mi-am găsit locul în „Peluza Văcăroiu”, cea care a completat potcoava giuleşteană în mandatul fostului premier cu acelaşi nume. Peluză unde se adună fanaticii Rapidului. Iar în Ghencea m-am aciuat la Tribuna a II-a, în dreapta tunelului de unde ies jucătorii, loc în care s-a regrupat galeria radicală de la Peluza Sud, compusă din contestatarii lui Gigi Becali. Nu le-am ştiut şi nu le ştiu cântecele nici acum.

Pronosticuri de amici fricoşi

La auzul năstruşnicei idei, cunoscuţii şi colegii microbişti mi-au sugerat să-mi legalizez ultimele dorinţe. Mi s-a spus că n-o să ies întreg nici măcar din prima încercare de a vedea un meci al uneia dintre marile rivale din Capitală.

„Vezi c-o să iei un cataroi în cap, pe la spate! Ăia se ştiu între ei. Tu nu ştii să cânţi cu ei şi o să te creadă jandarm sub acoperire! Fă-ţi testamentul!”, a fost sfatul unui confrate dinamovist.

A fost, poate, cea mai blândă previziune. Nici lu’ mama n-am îndrăznit să-i spun ce sarcină am primit de la editorul meu. Mă rog, mai greu a fost până mi-am luat primul bilet, în PCH.

Puteam intra pe Ştefan cel Mare şi cu două grenade

La semifinala Dinamo - CFR Cluj. Confratele „câine” a ţinut morţiş să-mi cânte priveghiul, la o carafă de vin, într-o cârciumă de dinamovişti de pe lângă Spitalul de Urgenţă. „Barem, să fii anesteziat! Bă, nici io nu mă mai duc acolo... Că i s-a pus lu’ unu’, «Barbă», pata pe mine şi vrea să mi-o dea la ochişor! Treaba ta. Mai bine vii cu mine alături şi-i vezi la fel. Doar comenzile (n.r. – ale liderului galeriei) nu le auzi”. Deja mă lua pe şiră..., dar „no risk, no fun!”, şi am luat-o, legănat, spre intrarea dinspre Barbu Văcărescu, pe unde intră tifoşii din Ştefan cel Mare.

Prin trei filtre de stewarzi şi jandarmi am trecut până să ajung în „buricul” galeriei „canine”. Ştiam că n-aveam voie cu monede, mănunchiuri de chei şi brichetă. Aşa că le-am ascuns cum am învăţat în Armată să dosesc tabacul când intram de gardă.

Sunt perfect sigur că puteam intra pe „Dinamo” şi cu două grenade. Plus un Parabellum de 9 mm, cu încărcător de rezervă. Percheziţia a fost mai mult o gâdilătură.

Singurele lucruri confiscate au fost un pet de juma de kil de apă minerală şi o juma de shaorma. Am aflat imediat de ce. La nişte mese de lângă peluză, câţiva şmecheri vindeau cu opt lei sandviciul cu aromă de şniţel, şi cu patru - apa pe care o luasem de la magazin cu doi lei. Trebuie şi Borcea să-şi recupereze banii de undeva, mi-am zis. Şi l-am iertat.

Adolescente şi copii înjură ca la uşa cortului

În tribună, surpriză! O treime din asistenţă, puştoaice între 16 şi 20 de ani. Intră echipele. Se cântă o chestie oligofrenă: „O, mama, mama, mama! (bis)/Ştii de ce sunt fericit/ Am văzut pe Dinamo(bis)/ Şi! Pe loc!/ M-am îndrăgostit!”.

Versurile mi le scrie pe carneţel Viza, un liceean de 19 ani. „E de la Visarion..., aşa mi-a zis tata!”, parcă se justifică tânărul „dulău”. E cu prietena. Meciul în sine nu a contat prea mult. Mai ales pentru „galeria mea”. Cu o portavoce în mână, Elias din Pantelimon, unu’ cu nasul strâmb, dicta galeriei ce să zbiere.

Evident, cu spatele la teren. Aşa că, deşi pe teren juca Dinamo cu multinaţionala de la Cluj, a trebuit să le urez toate alea celor de la Steaua şi Rapid. Pe moment, nu mi-am pus întrebarea de ce, că nu jucau cu ăia? Apoi m-am dumirit.

Era la TV, aşa că adversarilor virtuali le era livrată „dragostea” prin cablu, direct acasă la ei. Distracţia e că puştoaicele erau mai porcoase decât însoţitorii lor. Tot timpul strigau „M...” cuiva!

Se înjură tot ce mişcă şi nu numai

S-a terminat 1-1. Dar n-are nicio importanţă. Am înjurat de mamă şi neam tot ce mişcă în afară de Dinamo, cu nişte termeni ce ar face să roşească şi un marinar bătrân! Era pielea mea în joc. Deja Barbă, sau unu’ care semăna cu el, de vreo 1,90 şi o sută de kile, mă privea chiorâş.

Pe stadionul unde Lucescu l-a făcut mare pe Dudu Georgescu, unde Andone şi Augustin învingeau campioana Europei, SV Hamburg, iar Orac şi Ţălnar se luptau cu Liverpool de la egal la egal într-o semifinală de Cupă a Campionilor, în seara aceea mi-a rămas impregnată în minte ordinara: „M...”!

CODUL DE ONOARE AL ULTRAŞILOR

Brigăzile se desfiinţează dacă pierd steagul

Galeriile celor trei mari echipe din Bucureşti, Steaua, Dinamo şi Rapid, s-au transformat în brigăzi ultras pe la mijlocul anilor ’90, preluând modelul suporterilor din Vest.

În special pe cel al fanilor din Italia, de unde au împrumutat mai multe cântece, dar şi coregrafii. La început, grupările radicale ale granzilor din Capitală erau instituite într-o singură formaţiune („Armata Ultra” la Steaua, „Nouva Guardia” la Dinamo şi „Legione Granata” la Rapid).

Cu timpul însă, au apărut mai mulţi suporteri, care s-au rupt de galeria-mamă şi şi-au format propriile brigăzi. În unele cazuri, acestea se unesc pentru a-şi susţine echipa favorită, alteori o fac însă separat.

Una din obligaţiile acestor brigăzi este aceea de a-şi apăra cu străşnicie steagul. Dacă acesta cade în mâinile suporterilor rivali, atunci respectiva grupare se desfiinţează. Ultraşii nu au o părere prea bună despre suporterii moderaţi, de la tribună, pe care îi numesc „sămânţari” sau „cetăţeni”. (Mugur Băileşteanu)