ETHNOS (Grecia). Evgheni Maksimovici Primakov nu mai este. Peste câteva zile se împlinesc cinci ani de la moartea sa. Testamentul politic al lui Primakov continuă însă să "definească" politica externă rusă așa cum s-a (re)configurat încă din anii ’90.
Mulți şi-l amintesc poate pe Evgheni Primakov (fost ministru de externe și apoi prim-ministru al Rusiei) pentru așa-numita „întoarcere” deasupra Atlanticului. În martie 1999, pe când era prim-ministrul Federației Ruse, s-a urcat în avion cu destinația Washington, unde era programat să efectueze o vizită oficială, dar vizita nu a mai avut loc niciodată.
Se spune că Primakov a fost informat în timpul zborului, când era deja deasupra Atlanticului că tocmai începuse bombardamentul NATO asupra Iugoslaviei, ceea ce l-a determinat să ordone ca avionul să întoarcă şi să se îndrepte înapoi spre Rusia, anulând vizita.
După aproximativ două decenii, a venit rândul ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, și al ministrului apărării, Serghei Șoigu, să amâne brusc vizita la Istanbul, existând zvonuri că avionul guvernamental rusesc cu miniştrii decolase spre Turcia după care a făcut cale întoarsă deasupra Mării Negre pentru a zbura înapoi spre Rusia.
"Întoarcerile" deasupra Atlanticului şi a Mării Negre
Indiferent dacă a existat sau nu o întoarcere din drum, faptul rămâne: rușii și turcii programaseră discuții pentru data de 14 iunie la Istanbul, discuții care, în final, nu au mai avut loc, iar știrile despre amânarea lor neașteptată, au "izbucnit" literalmente în ultima clipă, lăsând să se vadă dacă nu rupturi, măcar nişte aritmii în relațiile dintre Moscova și Ankara. Dat fiind că era vorba despre discuții care s-ar fi învârtit în jurul evoluțiilor din Libia și Siria, întrebarea revine cu insistenţă: pot turcii și rușii să găsească un mod de „conviețuire” pe fronturile deschise ale lumii, unde aceştia susţin tabere beligerante opuse? Întrebarea revine cu insistenţă nu numai din cauza discuțiilor amânate, ci și în umbra nu puținelor declarații divergente care au precedat această amânare.
Turcii se orientează către Statele Unite prin intermediul Libiei
Pe 8 iunie, în urma unei discuții telefonice cu președintele american Donald Trump, liderul turc Recep Tayyip Erdogan a ieşit public și a anunțat sosirea unei „noi ere” în relația dintre Washington și Ankara, semnalând chiar cu subînţeles că resortul pentru această „nouă eră” va fi gestionarea crizei libiene. Trei zile mai târziu, pe 11 iunie, ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, iese în mod deschis și solicită Statelor Unite „să joace un rol mai activ în Libia”, subliniind şi el cu subînţeles că o implicare mai mare a SUA pe frontul respectiv este „importantă” şi „pentru protejarea intereselor NATO”.
Citind declarațiile turcești, s-ar putea presupune multe:
- că turcii ar putea acum să caute o „acoperire” americană/NATO în Libia,
- că ar putea dori să „legitimeze” prezența militară turcă acolo prin NATO și Statele Unite, revendicând rolul unui reprezentant informal al Alianței Nord-Atlantice pe frontul libian împotriva rușilor și arabilor.
- că ar putea dori să își consolideze - prin SUA și NATO - poziția lor de negociere împotriva taberei rivale libiene (Aguila Saleh, Armata Națională Libiană LNA, Khalifa Haftar) și a tuturor celor care insistă să o susțină (Rusia, Emiratele Arabe Unite, Egipt etc.),
- că ar putea să urmărească să șantajeze - prin intermediul Libiei - dacă nu sprijinirea, atunci cel puțin tolerarea de către SUA a planurilor expansioniste ale Turciei în Mediterana (vezi memorandumul turco-libian), știind că este vorba de planuri care conduc Turcia spre un conflict cu alte forțe NATO (Franța, Grecia)
- că ar încerca eventual să prevină să fie "lăsaţi descoperiţi" de către Statele Unite dacă Washingtonul preferă, de exemplu, să ia o poziție în criza libiană de partea Egiptului, şi nu a Turciei (ceea ce este dificil).
"Din Siria până în Libia, de la Marea Neagră până la Mediterana, Erdogan consideră acum că Turcia are nevoie de America din punct de vedere politic și strategic mai mult decât avea nevoie acum câteva luni", a scris experimentatul jurnalist turc Cengiz Çandar, subliniind că „Turcia are nevoie de sprijinul Statelor Unite pentru a-și pune în aplicare agenda regională (turcă)" nu numai în Libia, ci și „dincolo de ea”.
Libia o posibilă "cheie" pentru planurile SUA în Mediterana
Americanii însă, la rândul lor, par să „răspundă” într-o oarecare măsură: de exemplu, exprimându-și intenția de a-și consolida prezența militară în Africa prin intermediul Tunisiei (United States Africa Command), criticând ambițiile geopolitice ale Rusiei în regiunea mediteraneană extinsă. (Rusia încearcă în mod evident să încline balanţa în favoarea sa în Libia", a declarat recent generalul american Stephen Townsend, prezentând "documente" care dovedesc implicarea militară a Moscovei pe frontul războiului libian civil/prin interpuși.
Trebuie menționat că, la conducerea misiunii Națiunilor Unite în Libia, în locul libanezului demisionar Ghassan Salamé, se află în prezent (mijlocul lunii iunie 2020) o americancă, Stephanie Williams, despre care se spune că are o relație deosebit de bună şi cu islamişti din Guvernul de Coaliţie Naţională (GNA) al turcofilului Fayez al Sarraj, cum ar fi ministrul de Interne, Fathi Bashagha.
Pentru istorie, Bashaga este politicianul care a declarat în urmă cu ceva timp că forţele GNA, susţinute de Turcia şi de mercenari islamişti aduşi din Siria nu-şi vor opri înaintarea dacă nu vor cuceri mai întâi oraşul Sirta (amplasat strategic în apropiere de terminalele folosite pentru exporturile de energie), precum şi baza aeronautică de la Al Jufra.
Dacă dăm crezare celor declarate pentru Reuters de un oficial turc sub condiția anonimatului, tocmai acest atac iminent asupra oraşului Sirta de către forțele GNA susținute de turci a dus la amânarea bruscă a vizitei lui Lavrov si Soigu la Istanbul, programată pentru 14 iunie.
Evoluțiile din Libia "necesită o implicare mai activă din partea Statelor Unite", a scris Ben Fishman pe site-ul Washington Institute For Near East Policy, menționând că "în ultimele săptămâni, administrația Trump a adoptat o acţiune diplomatică în Libia la nivel de înalți demnitari mai mare decât în ultimele treisprezece luni".
Folosind Libia nu numai ca trambulină sau ca punct de plecare, ci și ca pârghie de presiune, Washingtonul ar putea, în același timp, să promoveze o serie de acorduri pe scară mai largă în regiunea mediteraneană, cu scopul de a limita nu numai influența rusă, ci și pe cea chineză.
Ca o "coincidenţă", există deja voci în Statele Unite care fac presiuni pentru o astfel de direcție, punând în circulaţie idei care au mai fost auzite în trecutul recent cu privire la participarea Turciei la Eastern Mediterranean Gas Forum sau chiar şi cu privire la schimbări în «limbajul» proiectului legislativ Eastern Mediterranean Security and Energy Partnership Act iniţiat de Rubio şi Menendez pentru a putea fi integrate în acesta şi alte ţări din regiune, "importante" pentru America, în afară de Grecia şi Cipru.
Moscova la (contra)atac
Cât despre Moscova, această are grijă să răspundă, la rândul ei. Vorbind în faţa ziariştilor pe 4 iunie, purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a exprimat „profunda îngrijorare” a guvernului rus pentru „numărul crescut de crime” care sunt comise în vestul Libiei de jihadiștii înarmați care au venit din Siria.
Trimisul special al lui Vladimir Putin pentru Orientul Mijlociu și Africa, ministrul adjunct de externe, Mihail Bogdanov, a acordat un interviu ziarului egiptean Al-Ahram în urmă cu câteva zile. „Egiptul este unul dintre principalii noștri parteneri și aliați atunci când vine vorba de a contribui la o soluţie în Libia.
Ne-am coordonat îndeaproape pozițiile cu omologii noștri egipteni înainte de Conferința de la Berlin. Țările noastre sunt, de asemenea, în contact regulat la cel mai înalt nivel cu privire la problema libiană", a spus, printre altele, Bogdanov, subliniind în acelaşi timp „legăturile strategice” dintre cele două țări care continuă să se dezvolte, Egiptul fiind chiar cel mai mare partener comercial/economic al Rusiei în Africa și lumea arabă.
De menționat că, în ultimele zile, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a avut conversații telefonice cu președintele Parlamentului libian, Aguila Saleh, și cu ministrul egiptean de externe, Sameh Shoukry, în timp ce pe 16 iunie l-a primit în Rusia şi pe ministrul de externe al Iranului, Javad Zarif.
Bogat în mesaje a fost şi interviul acordat în urmă cu câteva zile de ambasadorul Rusiei în Grecia, Andrei Maslov, pentru Agenţia Athens-Macedonian News, un interviu în cadrul căruia diplomatul rus a declarat că:
- insulele greceşti au dreptul de a avea o Zonă Economică Exclusivă şi un platou continental pe baza Art. 121 al Convenţiei ONU cu privire la Dreptul Mării
- Grecia "are dreptul de a participa pe deplin la eforturile multilaterale pentru rezolvarea conflictului din Libia"
Problemele spinoase între Rusia şi Turcia rămân
Nimeni nu contestă faptul că relaţiile dintre Rusia şi Turcia sunt astăzi mai bune decât în trecut. "Cât despre relaţiile noastre cu Turcia, acestea sunt constructive şi se dezvoltă dinamic", a spus ambasadorul rus la Atena, Andrei Maslov, în acelaşi interviu.
Există însă în acelaşi timp şi probleme spinoase care rămân, nu numai cu privire la Siria şi Libia, dar şi cu privire la alte regiuni, cum ar fi Marea Neagră şi sudul Caucazului. În acelaşi timp, nu trebuie ignorat şi faptul că Moscova continuă să menţină relaţii excelente cu "inamici" ai Turciei lui Erdogan, cum sunt de exemplu, Bashar al Assad, Abdel Fattah al Sisi etc.
La polul opus, desigur, şi Ankara dezvoltă legături cu ţări precum, de exemplu, Ucraina (Ukrspecexport-Baykar Makina etc.), Georgia (pe unde trece şi conducta TANAP), Azerbaidjan (de unde Turcia a importat în ultimele luni mai mult gaz natural decât din Rusia), dar şi România care, de exemplu, a inclus Rusia printre "ameninţările" perioadei 2020-2024.
S-a văzut că în ultimul timp, ruşii şi turcii au făcut şi un schimb de focuri "comunicaţionale". Ediţia în limba turcă a reţelei ruseşti de ştiri (Sputnik Turkiye) a încercat să demoleze poziţiile turceşti printr-o serie de articole, iar Ankara a "răspuns", pe de o parte, arestând ziarişti de la Sputnik Turkiye (relevant este cazul lui Mahir Boztepe) şi, pe de altă parte, lansând o nouă variantă proprie în limba rusă a reţelei turceşti de ştiri TRT.
"Amprenta militară extinsă a Moscovei în Siria, Armenia, regiunile anexate Abhazia şi Osetia de Sud şi Peninsula Crimeea alimentează temerile Turciei cu privire la o încercuire de către Rusia. Prezenţa militară rusească a crescut peste tot: Crimeea, Armenia, estul Mediteranei", se arată într-o analiză mai veche a International Crisis Group, care se concentrează în principal pe zona Mării Negre.
Este exact zona în care prezenţa militară rusească a crescut, într-adevăr, semnificativ după 2014, după anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă, într-o asemenea măsură încât mulţi demnitari turci sunt îngrijoraţi ca nu cumva Marea Neagră să se transforme într-un "lac rusesc".
Îngrijorările Turciei sunt evidenţiate şi în poziţiile unor academicieni turci. Mitat Çelikpala şi Emre Erşen, de exemplu, vedeau cu îngrijorare încă din 2018, în cadrul unui raport de 23 de pagini al ediţiei Perceptions a Centrului de Cercetare Strategică SAM din cadrul Ministerului turc de Externe, cum Rusia creează cel puţin "trei sfere anti-access/area denial A2/AD" în jurul teritoriului turcesc. Şi toate acestea într-o perioadă în care marina militară turcă îşi întinde şi ea ofensiv "pânzele" din Mediterana până la Marea Neagră în numele aşa-numitei "Patrii Albastre" (Blue Homeland).
Interes prezintă şi un articol din Wall Street Journal (publicat în data de 15 iunie), potrivit căruia companii turceşti datorează aproape 2 miliarde de dolari companiei ruseşti Gazprom. "Gazprom cere efectuarea plăţilor, dar datoria este uriaşă", spune un demnitar turc cu privire la această problemă. (Rador)