Summitul de la Hanoi dintre președintele American Donald Turmp și dictatorul nord-coreean Kim Jong un s-a încheiat înainte de a consuma întreg programul. A fost anulat prânzul de lucru iar conferința de presă separată, de la final, a fost devansată, fiind mult mai superficială și expeditivă. Donald Trump a părut mai preocupat de a răspunde și a minimaliza declarațiile făcute timp de 6 ore la audierile din Congres de către fostul său avocat Michael Cohen decât de a intra în detaliile stopării summitului cu liderul nord coreean.

De fapt, realitatea și contextul au răbufnit și au explodat în fața liderului american, care s-a trezit că nu poate să depășească blocajele doar prin voința sa de a încheia pacea în războiul lung din Coreea de Nord, de a denuclearize controlabil toate site-urile cunoscute ale Phenianului și de a diminua pas cu pas sancțiunile proporțional cu pașii denuclearizării. Mai mult, divergențele au vizat și alte teme conexe deschise în negociere despre care liderul nord-coreean Kim Jong un a afirmat că nu e pregătit să le abordeze.

Astfel că, cel de-al doilea summit SUA-Coreea de Nord s-a încheiat cu un fiasco, mai devreme decât trebuia, cu plecarea intempestivă a celor două delegații. E bine că măcar tumultuosul lider american nu a revenit la retorica sa colorată și nediplomatică din trecut, astfel că lucrurile sunt încă în evoluție, pe masă. Încrâncenarea și încleștarea dinților a fost depășită, zâmbetele și chiar afirmațiile diplomatice și formale au apărut în pozele comune, dar de aici până la înțelegeri reale și substanțiale convenite e drum lung. 

Poate că în afaceri forcingul și negocierea agresivă dau rezultate. Poate că rupturi în negocieri pot fi declanșate de mișcări abile de voință și elemente inedite colaterale aduse pe masă. Când, însă, e vorba despre state și relații internaționale, abordările superficiale și rapide sunt excepții care vizează doar diplomațiile mai puțin echipate. Ei bine, asta s-a întâmplat și la Hanoi.

Pe de altă parte, liderul nord-coreean pare că se complace cel mai mult în reuniuni la acest nivel care-i aduc vizibilitate, imagine și beneficii interne și externe. De aceea, pentru el e mult mai simplă negocierea de dragul negocierii, tragerea de timp și, respectiv, amânarea unor pași de substanță. Vizibilitatea și imaginea aduc avantaje liderului de la Phenian, în măsura în care asemenea întâlniri goale de conținut cu dictatorul nord-coreean aduc costuri de imagine și prejudicii importante pentru Donald Trump. Devine transparent faptul că nivelul tehnic nu a ajuns la concluzii și înțelegeri relevante, care să fie parafate de către zona politică la un asemenea summit și au fost lăsate mult prea multe elemente în sarcina nivelului de vârf. Negocierile și discuțiile nu ajunseseră la o maturitate suficientă iar numărul divergențelor era extrem de mare și în teme mult prea relevante pentur interesele fiecărei părți pentru a putea fi depășite la o masa de lucru.

De altfel, prăbușirea negocierilor a fost preconizată chiar și de orgoliosul și pragmaticul Trump, care anunța la sosirea la Hanoi că are răbdare, că lucrurile se fac încet, pas cu pas. Astfel a putut diminua niveluld e așteptare din țară, dar și pe cel de la Seul și Tokyo sau din alte capitale, pentru a evita presiunea excesivă pe negocieri. Dar nici el nu se aștepta ca rezultatul să fie atât de puțin convingător, ba chiar cu perspectiva de a afecta cadrul de înțelegere stabilit pentru a putea derula negocierile.

Și, din nou, pragmatismul și experiența sa în lumea afacerilor indică mai degrabă nevoia unor rezultate concrete, a unor obiective clare de atins, care să fie chiar realizate la fiecare etapă, motiv pentru care sterilitatea discuțiilor și distanțele enorme dintre pozițiile părților au părut de-a dreptul inacceptabile, încât să marcheze și gestul inamical și radical al ridicării de la masa de negociere. Cu riscul major ca partenerul să nu mai revină niciodată la acea masă.

Războiul din Coreea e un război lung, datează de mai bine de 65 de ani, iar peste temele inițiale caracteristice Războiului Rece, s-au adăugat pături succesive de neînțelegeri și complexități după prăbușirea Zidului Berlinului, după renașterea Chinei, după proliferarea nucleară în Coreea de Nord prin rețeaua pakistaneză A. Q. Khan, dar mai ales după hârâielile moderne de la granița inter-coreeană. Nu mai vorbim despre complexitatea implicațiilor unei Corei de Nord nucleare, cu capabilități ce ajung nu numai în Coreea de Sud, Japonia sau Guam, ci chiar pe continentul american, vizând interese americane.

Rezultatul reprezintă lecții învățate dure pentru hiper-optimiștii care anunțau perspective de semnare a unei declarații de încheiere a războiului Coreii sau a unei foi de parcurs a denuclearizării. Pentru un conflict în care celebrul general McArthur a propus utilizarea bombei nucleare – prima și singura dată după al doilea Război Mondial, la Hiroshima și Nagasaki – o încheiere abruptă, rapidă, prin utilizarea unei pietre filosofale a negocierilor în forță propuse de Donald Trump s-a dovedit o utopie. Din contra, perspectiva ține mai degrabă de picătura chinezească, răbdarea și avantajele tactice, folosirea contextului pentru pași insignifianți în drumul spre un acord real, care amenință să se lase așteptat mult după încheierea mandatului, poate chiar a eventualelor mandate Trump. Asta pentru că realitatea și contextul nu stau smirnă în fața nici unui mai mare al lumii.