Nu mă gândesc că Donald Trump a planificat un asemenea deznodământ sau traseu. Din contra. Cred că anunțul privind retragerea trupelor din Siria și a jumătate din trupele din Afganistan a fost unul intempestiv, luat pe picior, dovada demisia secretarului Apărării Mattis, a reprezentantului pentru coaliția anti-ISIS, dar și stupefacția propriilor săi consilieri – în primul rând consilierul pe Securitate John Bolton – și a întregii administrații. Nu mai vorbesc despre aliați, lucru probat prin reacțiile generale după 19 decembrie. Dar establishmentul american era pregătit și s-a adaptat la impredictibilitatea lui Trump și avea în sertare variante de aplicare a voinței Președintelui, în avantajul Statelor Unite. De aici recursul la varianta Reagan.

Practic, Rusia lui Putin a rămas în brațe cu belelele din Siria, cu maxima complicație regională, și cu un test de anvergură, în care întreaga experiență a lui Lavrov și voință a lui Putin pot cu greu compensa formulele de consens convenite la nivel global între puterile occidentale. Iar perspectiva de ambiție și prestigiu pe care o joacă azi Moscova – pe cea economică o pierde sigur – se situează între avantaje strategice pe care să le negocieze ulterior contra resurse și prăbușirea totală ca după căderea Zidului Berlinului și înglodarea sa timp de 10 ani în Afganistan.

După anunțul retragerii trupelor americane din Siria, Vladimir Putin a fost considerat marele câștigător. Comentariile unanime îi alăturau regimul Al Assad, Iranul și chiar ISIS drept învingători, iar SUA, Occidentul, Turcia și grupările kurde siriene drept mari perdanți. O analiză mai atentă arată că lucrurile nu sunt atât de simple, și că moștenirea pe care o primește Putin nu e deloc așa de avantajoasă. Una e să te înfrunți cu SUA, profitând de legăturile cu trupele față în față și de nevoie tactice pe teren, alta e ca, după retragerea trupelor americane – prezente totuși în Irak și forțând oricând niște criterii dure pentru soluția finală de pace, alături de ceilalți aliați occidentali din UE – să gestionezi nebunia de pe teren și interesele diverse ale tuturor.

Da, se poate spune că Rusia a atins cele două obicetive pe care le viza când a intervenit în Siria. A restabilit controlul președintelui Al Assad și poziția sa ca jucător în Siria, înainte de negocierea păcii – deși vorbim despre doar 40% din teritoriu, 50% din populație și o țară distrusă ce are nevoie de 350-400 miliarde de dolari pentru reconstrucție numai în partea controlată de loialiști.

Apoi mai e vorba, pentru Moscova, despre creșterea prestigiului și implicarea directă în afacerile Orientului Mijlociu, de unde primăvara arabă și războiul civil sirian o cam izgoniseră.

Pe de altă parte, a asuma responsabilitatea înseamnă mult mai mult decât a sta pe tușă în marile dosare și de a interveni pentru a bloca soluțiile americane, pentru a distruge acorduri de pace și pentru a deturna opțiunile unui jucător sau altul căruia îi acorzi consultanță pentru a submina „dominația americană”. Azi Rusia lui Putin trebuie să joace, să utilizeze resurse, să pună bani, și asta în timp ce se adună provocările în propria curte.

Retragerea americană din Afganistan obligă la noi investiții în protejarea frontierei în Tadjikistan și, probabil Turkmenistan sau chiar Uzbekistan (ultimele state neutre), un lucru mult mai complicat decât amestecarea în negocierile americano-talibane prin transferuri de arme la talibani și susținerea insurgenței. În plus, și în Republica Centrafricană, și în Libia, și prin alte state africane unde Rusia a trimis trupe militare private, coordonate de GRU, investițiile sunt departe de a fi compensate de resursele păzite și disputate cu China și Occidentul. Și asta în perioadă de sancțiuni masive, care riscă să se accentueze. Cineva ar spune că roata se întoarce și că Rusia primește ce a dorit și a meritat: a vrut să strice acroduri și să se bage în seamă, pentru a avea loc la masă și drept de veto pe toate temele, să vedem cum se descurcă azi cu Siria. Asta concomitent cu numeroase alte belele. Să vadă cum e să fii în joc, să-ți asumi responsabilități, nu doar să stai pe tușă și să strici jocurile altora.

Cu ce se confruntă Rusia în Siria? Ei bine cu toată situația complexă de până astăzi în care echilibrele și influențele multiple creau maxima complicație. Dar de această dată, fără SUA și fără puterile occidentale pe teren, care creau propriul lor balans și influențe. Acum doar Rusia trebuie să aibă grijă de presiunile actorilor regionali majori: Turcia care vrea să-și extindă influența și, eventual, să intre cu trupe masive la Est de Eufrat pentru a curăța trupele kurde; Iranul preocupat de bătălia sectară și de dominația șiită/ allawită în Siria; Arabia Saudită cu preocuparea sa – egală cu a Turciei – privind revenirea sunniților și restabilirea unei formule care să reflecte majoritatea sunnită; Israelul, preocupat de Iran și apropierea sa de frontierele proprii, dar și de transferul de arme către Hezbollah sau producerea acestora lângă frontierele sale. În plus, Rusia trebuie să facă pace între diferitele grupuri siriene și să țină cont și de doleanțele occidentale, de revenire a refugiaților și de o justă repartiție a deciziei și împărțirea democratică a responsabilităților fiecărui grup în parte. Jonglatul cu atâtea categorii de interese și contradicții riscă să transforme Siria într-o capcană care să captureze Rusia în mocirla jocurilor locale și să o epuizeze de ultimele forțe și resurse ca într-un nou Afganistan.

 

Te-ar putea interesa și: