În pofida armatei de critici ai săi, președintele Trump modifică paradigmele după care comunitatea internațională funcționa până la alegerea sa.

Un editorial de Nicolas Lecaussin pentru Le Figaro.

După ce Coreea de Nord a lansat, în septembrie 2017, a doua sa rachetă deasupra Japoniei în mai puțin de o lună, președintele Trump a declarat că „toate opțiunile militare sunt pe masă” și că se va ocupa el de „Omulețul-Rachetă” Kim Jong-un.

Neîntârziat, fecioarele sălbatice ale anti-americanismului au început să țipe, denunțând nu delirurile nucleare ale tiranului comunist de la Phenian, ci „declarațiile belicoase” ale președintelui american.

Acesta din urmă ar fi cel ce pune în pericol pacea mondială, nu zăngănitul armelor lui Kim.

„Analiștii” și alți caricaturiști s-au oripilat, în ianuarie, atunci când Trump a afirmat că are „un buton nuclear mai mare” decât cel al dictatorului nord-coreean.

Aceste indignări zgomotoase se repetă practic de fiecare dată când un președinte american îndrăznește să înfrunte un inamic. A fost și cazul președintelui Reagan și al expresiei sale „Imperiul Răului”, în legătură cu Uniunea Sovietică, sau al lui Bush și a sa „Axă a Răului”.

De altfel, aceste critici la adresa Americii se bazează pe o contradicție. Când nu acționează, i se reproșează că este prea izolaționistă, când acționează, este criticată.

Trump a fost pus la zid pentru gesturile sale și mesajele sale agresive pe Twitter. Or, iată că mesajele funcționează!

Întâlnirea istorică dintre Kim Jong-un și președintele sud-coreean Moon Jae-in pe linia de demarcație care împarte peninsula contrazice majoritatea analizelor și altor previziuni diplomatice.

Căci este primul conducător nord-coreean care calcă pe pământul sud-coreean de la sfârșitul Războiului Coreei, acum 65 de ani. Și în plus această întâlnire pregătește un summit americano-nord-coreean.

Bineînțeles, nimic nu este sigur, să reamintim că politica zisă a „reîncălzirii” (Sunshine Policy) de la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, când Kim Jong-il, tatăl actualului lider, nu a făcut decât să profite de ajutoarele americane, europene și sud-coreene, fără a-și întrerupe programele nuclear și balistic.

Trebuie totuși să reținem câteva lucruri din întâlnirea Kim – Moon.

Această întâlnire istorică a fost precedată de o vizită la Phenian a secretarului de stat Mike Pompeo. Presiunile făcute de Trump asupra chinezilor au avut un mare rol (dictatura nord-coreeană rezistă grație Chinei), ca și nominalizarea lui John Bolton, un dur, în postul de consilier pentru securitate națională.

Aceste eveniment arată deci că bățul funcționează adeseori mai bine decât morcovul. Și confirmă poziționarea lui Trump pe plan internațional, care face să se miște lucruri și rupe cu uzura precedentului.

Trump a confirmat atașamentul său pentru NATO, cerând în același timp membrilor săi să-și mărească contribuțiile pentru apărare.

A criticat organizațiile internaționale precum UNESCO și ONU ale căror costuri – suportate în cea mai mare parte de Statele Unite – folosesc salatelor diplomatice fără nici o consecință pe plan internațional.

Suprimă embargoul asupra armelor având drept destinație ucrainienii care se opun autocratului Putin (de altfel, afacerea de complicitate în alegeri a lui Putin pare să se întoarcă împotriva lui Hillary Clinton și a sprijinitorilor ei).

Trump se preocupă de soarta disidenților cubanezi și venezueleni, susține deschis recoltele din Iran și nu ezită să-l bombardeze pe dictatorul sângeros din Damasc.

După ce l-a primit în mai 2017, prințul saudit face curățenie printre conservatorii regimului și începe să liberalizeze societatea.

Trump se opune și Chinei, ale cărei practici comerciale sunt binecunoscute. A te face că îi ignori ar echivala cu a-i lăsa pe chinezi să-și impună voința.

Cu o economie a cărei sănătate este insolentă și cu reale rezultate internaționale, Trump își marchează deja traseul, laceva mai mult de un an de la intrarea sa în funcție.

Pentru a rămâne în acest regim al provocării, ca majoritatea mesajelor sale de pe Twitter, Trump ar merita la ora actuală, cu mult mai mult decât Obama, premiul Nobel pentru Pace.

Care ar trebui împărțit cu poporul nord-coreean, care va trebui eliberat cândva din lagărul său comunist...