Acum un an și jumătate, pe cînd țineam o rubrică zilnică în paginile acestui ziar, făceam cititorilor o propunere. Eram exasperat de răspîndirea culturii „relaxării & distracției” – peste tot, la televizor, la radio sau pe internet, auzeam îndemnuri la relaxare și la distracție dar și oameni care, împinși de cîte un reporter vesel, spuneau, într- un fel de extaz dansat: „Îmi place să mă relaxez” și „îmi place să mă distrez”.

Cum doream mult ca rîndurile mele să diminueze fie și cu un gram megatonajul tîmpeniei acestei lumi, m-am gîndit să combat delirul „relaxării & distracției” propunînd cititorilor să se joace singuri de-a traducătorii, cînd au timp liber.

Exercițiul acesta, care aduce unui suflet și relaxare și distracție (garantez!), dar și alte foloase, era cam așa: „Vă sugerez să luați un text scris, în original, într-o limbă pe care o știți binișor spre bine, dar în care vreți să progresați. Înconjurați-vă de traduceri ale acelui text, fie în românește, fie în alte limbi pe care le stăpîniți mult mai bine. Apoi, cu mîna dumneavoastră și cu mintea dumneavoastră, cu dicționarul pe-aproape, firește, încercați dumneavoastră înșivă să traduceți acel text în românește. Încercați să formulați variante mai bune decît cele ale traducerilor pe care le aveți (în traducere, întotdeauna există variante mai bune!), verificațile cu cele din alte limbi, gîndiți sensurile cuvintelor, propozițiilor, alineatelor, fragmentelor etc. La sfîrșit, satisfacția lecturii propriei versiuni de traducere este atît de mare!”. 

Convins că propriul exemplu este cel mai puternic argument, continuam povestind un asemenea exercițiu pe care eu însumi îl făcusem de curînd: „De pildă, eu mi-am exersat spaniola asupra unui fragment din Oracolul lui Baltasar Gracián. Nu sînt un atît de bun cunoscător al limbii spaniole pe cît aș vrea să fiu; sînt doar un simplu iubitor al ei şi, cînd am vreme, îmi place să citesc mari texte ale culturii hispanice şi să încerc să le traduc în româneşte. O fac, întotdeauna, gardat de traduceri deja apărute, fie în româneşte, fie în englezeşte, fie în franţuzeşte, cu dicţionarul alături, cum ziceam. Este pur şi simplu un joc privat, fără vreo altă pretenţie. Iată, de pildă, fragmentul 109 din faimoasa carte a lui Baltasar Gracián, așa cum l-am tălmăcit eu:

„ A nu fi acuzator! Sînt oameni feroce care văd crime peste tot, nu mînaţi de vreo patimă, ci pentru că aşa e natura lor. Îi condamnă pe toţi – pe unii pentru ceea ce au făcut, pe alţii pentru ceea ce vor face. Aceasta arată despre suflet că este într-o stare mai rea decît dacă ar fi doar crud, ceea ce oricum e josnic, şi acuză atît de exagerat, încît din lucruri foarte mici fac bîrne să scotă ochii tuturor: vătaf în orice situaţie ar fi, care face o adevărată galeră din ceea ar fi fost Cîmpii Elizee. Iar, dacă intervine pasiunea, ei împing totul la extrem. Dimpotrivă, seninătatea găseşte pentru toate o scuză, dacă nu cu intenţie, atunci, măcar, prin nebăgare în seamă”.

Fragmentul spaniol este așa: „No ser acriminador. Hay hombres de genio fiero, todo lo hacen delito, y no por pasión, sino por naturaleza. A todos condenan, a unos porque hicieron, a otros porque harán. Indica ánimo peor que cruel, que es vil, y acriminan con tal exageración, que de los átomos hacen vigas para sacar los ojos: cómitres en cada puesto, que hacen galera de lo que fuera Elisio; pero si media la pasión, de todo hacen extremos. Al contrario, la ingenuidad para todo halla salida, si no de intención, de inadvertencia”.

Avusesem alături atît traducerea lui Sorin Mărculescu, publicată în 1994 la Humanitas, cît și tălmăcirea în românește a traducerii pe care Schopenhauer a făcut-o Oracolului în germană. Acribia lingvistică a lui Sorin Mărculescu și speculația sensului larg al fragmentului făcută de Schopenhauer mă incitaseră și rezultatul a fost cel pe care l-am publicat atunci. Era un joc, repet, un exercițiu pentru ore libere și nimic mai mult. Dar, acum cîteva zile, mi-am dat seama că traducerea textelor pentru sine, traducerea de uz privat, vasăzică, are o importanță mult mai mare. Cînd am văzut furia care a cuprins partea patriotică a neamului urmare a comunicatului Departamentului de Stat american din 27 nov., mi-am dat seama că exercițiul traducerii pe cont propriu este mult mai mult decît o plăcere de timp liber. Un verb din acel comunicat a înnebunit pe toată lumea. Un verb care, de ar fi fost tradus de fiecare om cu mintea lui, nu ar fi generat mare lucru. Dar, mulți deai noștri au preferat să lase pe alții să traducă în locul lor, așa că a ieșit mare enervare.

Comunicatul are trei fraze. Toate trei au stîrnit furii. Prima frază spune că Statele Unite sînt îngrijorate văzînd că Parlamentul discută propuneri legislative care ar putea șubrezi statul de drept și lupta anti-corupție. Aici, ai noștri s-au repezit să ceară americanului să precizeze: „Care propuneri șubrezesc, domnule? Care? Ia, pune degetul pe ele!”. Evident, o șmecherie tipic românească, bine cunoscută nouă, nativilor. Dacă americanul „pune botul” și indică „asta, asta, asta”, tu îi răspunzi că nu e așa, că de fapt n-a înțeles, nu știe contextul, rîzi de el, îl demaști că-i neinformat etc. Îl combați pînă-i merg fulgii, doar sîntem atît de buni la întors vorbele pînă avem impresia că am dat „șah-mat” contraopinentului. De cele mai multe ori, cu „șah-mat” rămînem... Discuția se prelungește, intensitatea temei dispare și, în final, rămîne impresia generală că americanul nu a înțeles nimic. Dacă americanul nu „pune botul” și nu răspunde nimic, iarăși e bine pentru ai noștri, că asta arată că americanul, de fapt, habar nare, a scris ca prostul după dictare, și tot nimic nu știe. De știut, știm noi, că de-aia-i țara noastră!

A doua frază a comunicatului o precizează pe prima. În fine, a treia frază zice așa: „We urge the Parliament of Romania to reject proposals that weaken the rule of law and endanger the fight against corruption.” Marea presă românească a tradus „Cerem imperativ Parlamentului României să…” Cum a ajuns „to urge” să însemne „a cere imperativ” și să arunce în aer piese grele ale gazetăriei autohtone, rămîne un mister. Sincer, cred că presa noastră era interesată de un titlu tare, or ceva de genul „Îndemnăm Parlamentul României să…” e vax pe lîngă „Cerem imperativ Parlamentului României să…” . Cererea imperativă, la o adică, se lasă și cu război – nu-i de joacă! Apoi, cred că au fost și ziare care erau interesate anume să promoveze o atmosferă anti-americană. Sosul general, preparat de mult timp în anumite medii, e cam așa: americanii ne obligă să le dăm miliarde ca să cumpărăm rachete și apoi ne mai și scuipă în ochi, păi să nu te apuce dracii? Informația că americanii „ne cer imperativ” ceva nouă, neatîrnaților, merge perfect cu sosul acesta. Avem, cum ar spune specialiștii, o manipulare de toată frumusețea. Manipularea, însă, ține doar la cei care nu au exercițiul de a traduce singuri.

Dacă există cititori ai rubricii mele mai vechi care au deprins plăcerea de a traduce singuri, atunci e sigur că ei nu au putut fi duși cu „cererea imperativă”. Indiferent de părerea lor despre statul paralel, știu bine că au înțeles ce zic americanii. De aici încolo, e fiecare cu judecata lui. Dar judecata trebuie să se bazeze pe realitate și nu pe ficțiune. Iar gîndul că măcar un singur om nu a putut fi fentat pentru că a deprins exercițiul traducerii pentru sine urmare a textului meu, îmi dă mie, umilul autor ale acestor rînduri, cea mai mare „relaxare & distracție” posibilă.