Când, la sfârșitul lui iunie 2014, ISIS răspândea harta viitorului său „Califat”, care cuprindea tot sudul Europei și își întindea tentaculele negre spre Occident, liderii lumii civilizate au zâmbit a lehamite.
Cum ar fi putut o bandă de desculți, înarmați cu pușcoace de pe vremea lui Hrușciov, să amenințe niște armate echipate după ultimul răcnet al tehnologiei și, în plus, aflate sub umbrela NATO și UE? Două luni mai târziu, după o serie de raiduri ale aviației americane asupra pozițiilor jihadiste, ISIS a răspuns cu decapitarea ritualică a ziaristului James Foley. Înregistrarea, care nu omitea nici un detaliu sângeros, a stârnit frisoane de groază și le-a înghețat liderilor politici zâmbetul suficient pe buze. Occidentul tocmai aflase ce înseamnă „Allahu Akbar”. Tocmai descoperise că un ins cu un cuțit poate provoca mai multă teroare decât o escadrilă de bombardiere F/A-18 Hornet. Doar patru luni aveau să mai treacă până când, în ianuarie 2015, „Allahu Akbar” va răsuna în Occident. Moartea islamică a lovit în buricul civilizației europene, la Paris, într- un simbol al libertății occidentale: redacția Charlie Hebdo. Jihadul era declanșat oficial în Europa.
De atunci, atacurile teroriste s-au îndesit, mijloacele criminale s-au diversificat (arme de foc, topoare, cuțite, macete, centuri explozive, bombe artizanale, camioane), iar „Allahu Akbar” a devenit o strigătură mai cunoscută decât ultimul șlagăr de la Eurovision. Nu a existat atentat care să nu fie urmat de un film în care jihadiștii își preamăreau martirii și anunțau sfârșitul iminent al „necredincioșilor”, zdrobiți de pumnul lui Allah. Dar, în mod halucinant, cu cât se înmulțeau atacurile teroriste, cu atât sporea încăpățânarea liderilor politici și de opinie de a nega realitatea: pasămite, nu era vorba de nici un război religios, ci doar de acțiunile răzlețe ale unor dezaxați, care au întinat valorile islamului.
La fel de aiuritor, cu cât se înmulțeau atacurile teroriste islamiste, cu atât mai larg se deschideau frontierele Europei și Americii, primind cu brațele deschise, ca pe niște izbăvitori, zeci și sute de mii de imigranți musulmani, în vreme ce aceiași lideri, înfrățiți în corul Corectitudinii Politice, intonau imnul multiculturalității biruitoare. Vocile răzlețe de pe scena politică, din societate și din presă, care au îndrăznit să spună ce se petrece cu adevărat, au fost marginalizate, tratate drept extremiste, naziste etc. Până în ziua de azi, a spune că Occidentul a devenit teatrul unui război religios, în care Islamul încearcă să cucerească lumea creștină, echivalează cu proscrierea socială. Cu izolarea rezervată odinioară ciumaților.
Mersi, Erdogan!
Europa ar trebui să-i mulțumească lui Erdogan. În crizele sale de nervi tot mai frecvente, cel căruia îi place să fie alintat „Sultanul” nu s-a mai putut abține și a scuipat adevărul printre dinți: „Au început o Cruciadă împotriva Semilunii. Europa alunecă cu rapiditate spre zilele care au precedat Al Doilea Război Mondial”. Și, adresându- se familiilor de etnici turci din Europa, a plusat: „Faceți câte cinci copii de familie, fiincă voi sunteți viitorul Europei”. Iar ministrul său de Externe, Cavușoglu, a tunat și el: „Curând, în Europa vor începe războaiele religioase”.
Radicalizat în ultimii trei ani sub ochii îngăduitori ai Europei, ai cărei lideri i-au căutat în turban și i-au pupat imineii, Erdogan profită azi de decăderea liderului ISIS, Abu Bakr Al-Baghdadi, ambiționând să devină liderul Islamului mondial. Să ridice el steagul sfânt al Profetului împotriva Occidentului. Iar poziția sa este infinit mai prielnică decât a lui Al-Baghdadi, dat fiind că este șeful unei mari puteri, aflate în coasta Europei și în interiorul NATO. În plus, beneficiază de mari comunități de turci, numai bune de manipulat după interesul Ankarei. Dar nu ambițiile de mărire ale lui Erdogan mă interesează acum, ci gestul de frondă făcut de liderii olandez și german, de a nu accepta ca oficialii turci să organizeze manifestații pe teritoriul lor. Să fie acesta semnalul de trezire la realitate a Europei în fața pericolului islamist?
Olanda și Germania au ceva în comun - alegerile parlamentare de anul acesta – iar ambele guverne se aflau sub o mare presiune populară din cauza imigrației. Este foarte probabil că tocmai gestul de sfidare al premierului olandez Mark Rutte la adresa lui Erdogan este cel care i-a adus victoria pe 15 martie, în fața euroscepticului Geert Wielders. La rândul ei, Angela Merkel s-a prăbușit realmente în sondaje, după ce a deschis granițele vraiște pentru 1,2 milioane de imigranți în 2015, iar acum încearcă să dea dovezi de bărbăție politică, pentru a câștiga in extremis al patrulea mandat, în alegerile din septembrie.
Complicitatea de la Bruxelles
Dar aici apare un element interesant: Mark Rutte și-a domolit grabnic tonul după alegerile de duminică; a lepădat zalele electorale, îmbrăcând surtucul de casă, deși Turcia i-a dat papucii ambasadorului olandez. Iar Angela Merkel, în fața valului de insulte revărsat în capul ei de Erdogan, abia izbutește să îngâne câte o replică timidă, înroșinduse toată, de parcă nu ar conduce cea mai mare putere din Europa.
Recomandările noastre
