EXCLUSIV. De astăzi până miercuri, "Evenimentul zilei" publică trei interviuri cu români stabiliţi în Italia. O arhitectă, un chirurg ortoped şi un educator profesional vorbesc despre viaţa lor din Peninsulă.

Trei români care s-au stabilit în Italia la începutul anilor 1990 sau înainte de Revoluţie vorbesc, pentru EVZ, despre ce i-a făcut să plece din România, dificultăţile pe care le-au întâmpinat odată ajunşi în noua ţară şi din ce şi-au câştigat existenţa, integrându-se în societatea care i-a adoptat.

EVZ a stat de vorbă cu arhitecta Elena Adriana Grosu (68 de ani), cu medicul ortoped Petre Mihai Băleanu (48 de ani) şi cu Mihai Mircea Butcovan (41 de ani), educator profesional, scriitor şi autor de articole publicate în presa din Peninsulă. Astăzi, citiţi un interviu cu arhitecta Elena Adriana Grosu, emigrată în Italia acum 34 de ani, care, pentru plăcerea proprie, a tradus balada "Mioriţa" în italiană, a ilustrat-o şi a răspândit-o într-un cerc restrâns, donând banii obţinuţi unei asociaţii care se ocupă de îngrijirea copiilor din România.

EVZ: Cum aţi emigrat? De ce aţi ales Italia? Elena Adriana Grosu: Am emigrat în 1976, căsătorindu-mă cu un fost coleg, pe jumătate român, care se găsea deja de mult timp în Italia. Am plecat pentru că acolo se afla soţul meu, nu din alte considerente. După ce m-am dezmeticit şi am învăţat să mă orientez cât de cât în această lume, atât de diferită de ceea ce cunoscusem, crezusem şi sperasem, am fost surprinsă să-mi de s copăr acelaşi eu, neschimbat, şi în Italia. O lecţie importantă în viaţă constă în a înţelege că oriunde te-ai duce, o vei face cu sinea ta şi felul tău de a fi, gândi sau greşi.

În 1976, lăsaţi în urmă o Românie comunizată, a paradelor şi a mitingurilor festive, şi dădeaţi peste o Italie roasă de terorismul politic: celebra perioadă a "Anilor de Plumb". Ce impresie v-a făcut noua ţară?Impresiile au fost amestecate. Am văzut Roma şi Florenţa, apoi Milano: istorie, artă, cultură, senzaţii unice, de nedescris. "Anii de Plumb" erau, literalmente, de plumb: atmosfera era cenuşie şi apăsătoare, chiar şi în zilele cu timp frumos. Economia se zbătea într-o profundă criză, care, în lim bajul nostru, al constructorilor, se traducea prin absenţa oricărei macarale pe cerul oraşului. Lumea părea să trăiască deasupra posibilităţilor reale ale so cie tăţii şi, din nefericire, impresia asta dăinuie până astăzi. M-a sur prins ostentaţia averilor şi blocajul psihologic al oamenilor în faţa a tot ceea ce însemna noutate şi diversitate. Paolo Conte, un compozitor şi interpret iubit, ar spune: "Aveam inima dură, eram tânăr".

Din ce trăiaţi? Când am venit în Italia, soţul meu muncea, cu permis de lucru, ca desenator. Chiar dacă mama lui era cetăţean italian, legile de atunci nu acordau, automat, cetăţenia şi fiului. Avea statut de rezident. Permisul de lucru trebuia înnoit an de an. Eu aveam şi mai puţine drepturi decât el. În primii ani, am lucrat la negru, prin beciuri neîncălzite, sâmbetele, duminicile, de Paşte, oricând se ivea ocazia. În 1980, când am primit cetăţenia italiană, viaţa mi s-a schimbat. Am găsit de lucru în atelierul unui inginer constructor, unde am rămas 6 ani şi unde am deprins ABC-ul meseriei. Regulile de-aici, pentru mine, erau străine ca pentru un nou-născut. Apoi, m-am angajat la o societate de construcţii italo-franceză, care, ulterior, a fost cumpărată de americani. Am ieşit la pensie la 65 de ani. Soţul meu, absolvent de arhitectură, după câteva experienţe ca salariat, a devenit liber-profesionist. Acum, ca pensionar, acordă consultanţe pentru o societate imobiliară.

Enumeraţi-ne câteva proiecte edilitare la care aţi contribuit! Ca salariat într-o întreprindere, am lucrat la foarte multe proiecte în cei 28 de ani de activitate. Aş cita Centrul Comercial "La Fontana" din Sesto San Giovanni, centrele comerciale "I Gigli" Prato şi "Il Gigante di Somma Lombardo", clădiri de birouri şi servicii pentru diverse firme: Alpha Laval, Merck etc.

"În primii ani, am lucrat la negru, prin beciuri, sâmbetele, duminicile, de Paşte, oricând se ivea ocazia", ELENA ADRIANA GROSU, arhitect

ARHITECTURĂ

Adriana Grosu spune că şi în Italia sectorul edilitar pune accentul pe valoarea comercială a investiţiilor

Anul trecut, un cutremur a provocat 300 de morţi în oraşul Aquila. Cu acea ocazie, premierul Berlusconi a fost din nou acuzat de toleranţa pe care o manifestă faţă de mafiile care parazitează sectorul construcţiilor. Ca persoană din interior, spuneţi-ne cât de viciat este domeniul construcţiilor şi arhitecturii din Italia? Întrebarea e dificilă pentru o persoană ca mine, care a fost toată viaţa un şoarece de bibliotecă. Văd şi eu ce se întâmplă, dar nu cred că e vorba doar de Italia, de România ori de altă ţară aparte. Este o tendinţă generală de decădere morală tot mai răspândită în lume. După părerea mea, conştiinţa individuală e, în momentul acesta, în criză. Putem să protestăm faţă de Berlusconi, să denunţăm, să luptăm, dar bătălia adevărată se dă înăuntrul nostru. Un cabaretist foarte apreciat aici, Giorgio Gaber, spunea, a cum câţiva ani, înainte de a muri: "Nu de Berlusconi mă tem, ci de acel Berlusconi din mine".

Aţi cam ocolit răspunsul… Nu, deloc! Ca "persoană din interior" nu pot să spun că am o viziune precisă asupra viciilor actuale în domeniul arhitecturii. General vorbind, arhitectura trece prin momente magnifice care se datorează progresului tehnologic. Au devenit posibile soluţii care acum câţiva ani erau realizabile doar în vise, însă, din păcate, în multe cazuri, aceste soluţii se folosesc hazardat, foarte costisitor, în scop demonstrativ, pentru a epata. Asta e consecinţa fracturii dintre arhitectură şi via ţă. Nu se vorbeşte despre urbanism, despre societate ca destinatar final, ci despre modă şi de s pre nivelul comercial, adesea enorm, al investiţiilor. Momentul actual este paradoxal. Persoanele în vârstă au fost îndepărtate din industrie pentru că sunt depăşite de tehnologie, iar tinerii, cu toate că stăpânesc tehnologia, nu au acces la locurile de muncă.

Cabaretistul pe care l-aţi invocat vorbea de Berlusconi ca de un demon. Spunea şi cum să-l exorcizeze? Nu, şi nu cred că un cabaretist trebuie să ofere reţete de felul ăsta. De altfel, mă îndoiesc că există vreo reţetă.

Dumneavoastră îl aveţi pe Berlusconi în dumneavoastră? Bineînţeles! Toţi îl avem pe Berlusconi înăuntrul nostru: acea parte cu care nu prea putem să ne mândrim, dar care, totuşi, e inclusă în natura umană. Marele necaz e că Giorgio Gaber, cabaretistul, înţelegea asta, iar Berlusconi - nu.

"Nu se vorbeşte despre urbanism, despre societate ca destinatar final, ci despre modă.", ELENA ADRIANA GROSU, arhitect

HOBBY-URI

Mioriţa şi o povestire "galbenă" cu un parc din Milano Aţi scris o povestire premiată cu menţiune şi antologată în volumul "Giallomilanese 2007". Care e subiectul povestirii? Cred că juriul mi-a premiat mai ales îndrăzneala. De atunci, nu am mai înregistrat alte succese. "Giallomilanese" e un concurs care privilegiază subiectele poliţiste, dar care acceptă şi povestiri care, într-un fel sau altul, au legătură cu oraşul Milano şi cu culoarea galbenă - "giallo". Acesta era cazul meu. Povestirea se numea "Un sfârşit de săptămână" şi relata o vizită de-a mea, făcută două zile la rând, în parcul Sforzesco. În prima zi, mergeam să cunosc locul unde, a doua zi, urma să se organizeze un concurs de pictură la care luam parte. În parc am dat peste o mireasă, un mire şi "alaiul" lor, format din doi chinezi, care erau un pic cam ciudaţi şi, şi mai ciudat, erau atât de puţini. A doua zi, în plin concurs de pictură, când făceam o acuarelă cu copaci, au apărut aceiaşi miri, care s-au aşezat să facă poze exact sub pomii pe care eu îi desenam, iar invitaţii, stol în jurul meu, făceau comentarii în chinezeşte.

Cum v-aţi apucat de scris? Aveam mulţi prieteni în ţară şi, de Crăciun, se aduna un teanc de felicitări care trebuiau expediate. Mă plictiseam să scriu şi să tot repet fraze de complezenţă. Aşa mi-a venit ideea să încerc să scriu ceva original. Poate că şi din inconştienţă, am început să inventez un fel de poezii cu ilustraţii în care căutam să povestesc ceea ce credeam eu că fuseseră lecţiile de viaţă ale anului care se încheia. Când cineva mi-a semnalat concursul "Giallomilanese", am scris o povestire pe care am trimis-o acestui juriu.

V-aţi ocupat de traducerea baladei Mioriţa în italiană şi aţi ilustrat- o cu nişte acuarele proprii. De ce credeţi că italienii trebuie să cunoască Mioriţa? În timpul unei vacanţe petrecute la Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român, am văzut scris pe o plăcuţă: "Realitatea este aşa cum o vedem, numai că nu o vedem toată". Asta m-a făcut să mă gândesc la întreaga expoziţie din muzeu şi să-mi spun că, în timp ce Occidentul îşi trăia glorioasa Renaştere, la noi înfloreau arta şi îndemânarea omului simplu. E vorba, desigur, de o "simplitate" aparentă, pentru că, pe dedesubt, curge un fluviu de înţelepciune şi de bun simţ. Am vrut ca multe persoane să cunoască această înţelepciune. Pentru mine, Mioriţa este un ghid, un manual, una dintre cele mai înalte expresii ale gândirii omeneşti.

La 56 de ani, v-aţi înscris la cursurile Academiei de Artă San Luca din Milano. Aveţi demult pasiunea desenului? Dintotdeauna! Lipsea doar curajul de mă dedica ei, chiar dacă, în sinea mea, credeam că aş putea reuşi. Am tipărit, din banii mei, două lucrări, Geneza şi Mioriţa, un fel de caiete legate cu spirală, şi am făcut două prezentări ale lor, expunând separat ilustraţiile şi organizând un mic bufet la final. Am oferit caietele Asociaţiei "Mişcarea Eclezială Mlădiţa", care se ocupă de orfanii din România şi care e susţinută de călugării carmelitani din Brescia. Au asistat prieteni şi cunoştinţe la cele două prezentări şi, în ambele ocazii, am adunat câte 2.000 de euro pe care i-am donat. La Academia de Artă m-am înscris, în primul rând, căutând o cale de a compensa agresivitatea pe care uneori o presupunea locul meu de muncă, şi, în al doilea rând, pentru că am decis să scurtez timpul extrem de mare, epuizant, pe care îl dedicam, la vremea aceea, lucrului în domeniul profesional.

ACUARELE. Elena Adriana Grosu a ilustrat traducerea baladei "Mioriţa" în italiană cu desene proprii

CARTE DE VIZITĂ

Elena Adriana Grosu n. 1942

Studii

• 1959-1962 Şcoala tehnică de Arhitectură Bucureşti
• 1966-1972 Facultatea de Arhitectură Bucureşti
• 1998-2001 Academia de Arta San Luca din Milano

Activitate

• 1962-1966 proiectantă la Institutul de Studii şi Cercetări pentru Arhitectură şi Sistematizare Bucureşti
• 1972-1976 arhitectă la Institutul de Cercetări şi Studii pentru Materiale de Construcţii Bucureşti
• 1976-1979 casnică
• 1979-1985 arhitectă la Studio Wertenstein Milano
• 1985-2007 arhitectă la Societatea Serete Italia Milano, care, în timp, a devenit Jacobs Italia
• 2008 iese la pensie

Citiţi şi:

• Serialul în care nu moare nimeni